Kenrad/ Praf de minciuni

Capitolul 4: Mironosița de la colț

     Kenrad

~~~

     — Acesta este Kenrad Feng, noul vostru coleg, profesorul de engleză — care se pare că este și dirigintele meu— spune, în timp ce eu încerc să par cât mai politicos posibil, deși aș vrea pur și simplu să le sparg botul proștilor din fața mea care se uită de parcă nu ar mai fi văzut în viața lor pe cineva arătos. 

      — Știe măcar engleza? aud vocea amuzată a unui idiot, apoi îmi duc privirea la el, dându-mi seama imediat la ce se referă.

    Mai mult ca sigur faptul că sunt de naționalitate coreană li se pare ceva de-a dreptul amuzant, sau consideră că nu am ce căuta aici. Nu e prima dată când am întâmpinat persoane înguste la minte precum el, și am fost numit și în moduri nu foarte amabile. Dar nu mi-a păsat niciodată, fiindcă părerea lor chiar nu contează. 

      — Probabil mai bine decât tine, îi întorc cu aceeași monedă, apoi aud câțiva cum încep să râdă. Unde mă pot așeza? îl întreb mai apoi pe profesor, iar acesta zâmbește și îmi arată un loc din spate, pe rândul din mijloc.

     — Poți sta acolo, îmi arată cu degetul (o lipsă de respect în țara mea, dar presupun că nu și aici), iar eu aprob scurt, îndreptându-mă imediat spre locul indicat. Sper să îl primiți cum se cuvine pe Kenrad, și nu vreau să văd că barierele de naționalitate vă întunece amabilitatea, s-a înțeles? tonul lui devine puțin mai serios, iar eu mă abțin din nou să nu îmi dau ochii peste cap. 

     Nu pricep de ce își bate gura. Maimuțele tot maimuțe vor rămâne, cu toate că vor încerca să se prefacă să sunt oameni. Mai ușor de spus, ei nu vor înceta din a jigni, doar fiindcă așa li se spune. Probabil dacă ar fi trebuit să pun la suflet toate răutățile celor din jur, aș fi deja în groapă din cauza inimii rele. Dar m-am oprit demult din a mai asculta cuvintele fără rost ale celor din jurul meu. 

     — Nu îl băga în seamă. Zack e tont mai tot timpul, un blond spune în dreptul meu, imediat ce eu mă așez pe scaunul liber. Eu sunt Alexander apropo, replică mai apoi și zâmbește slab.

     Deci mai există și studenți care nu și-au uitat toți anii de acasă, hmm? Specii pe cale de dispariție într-adevăr. 

     — Deja ai auzit cum mă numesc eu, spun pe un ton scăzut pentru a nu fi auzit de către cadrul didactic, iar el aprobă.

      — Da, îmi place numele. Sună mexican, îl aud și doar îl privesc puțin amuzat, neștiiind dacă el chiar a auzit ceea ce tocmai a spus.  

     — Sau coreean, îl corectez și el râde slab, atrăgând puțin atenția profesorului. 

     — Heart, ce e așa amuzant? întreabă bărbatul înalt, iar blondul bolborosește un "fața ta" sub mustăți, făcându-mă să rânjesc. 

     — Nimic, doar mă împrieteneam cu băiatul nou. Nu văd nicio problemă, răspunde și ridică din umeri, iar eu trebuie să recunosc că îmi place deja blondul. 

      Dar tot nu am de gând să intru în contact cu ceilalți mai mult decât trebuie. Mai bine îmi este de unul singur. Dacă voi încerca să mă împrietenesc cu vreun idiot, voi tinde automat să am așteptări sau să îmi doresc sprijin. Iar dacă am învățat ceva de la viață, ar fi că așteptările sunt doar dezamăgiri ambalate frumos. 

     — Puteți să vorbiți în pauză, stai jos acum, spune bărbatul de la catedră, iar Alexander se așează din nou pe scaun. 

    Își dă ochii peste cap mai apoi, și se uită din nou în direcția mea. Ăsta chiar are chef de vorbă sau ce naiba vrea?