Kenrad/ Praf de minciuni

Capitolul 11: Băiatul cu praf de stele

 Azireea

~~~

     — Îmi spui unde mergem? îl aud pe brunet în spatele meu și îmi dau ochii peste cap. Tu chiar ai de gând să mă omori și să mă bagi în vreo groapă sau ceva de genul? întreabă mai apoi și eu doar chicotesc slab.

    Nu e o idee chiar așa de rea. Dacă mă va enerva în viitor, poate voi transforma gluma asta în realitate, cine știe?

    — Și eu care credeam că dintre noi doi, eu sunt cea care nu se poate opri din pus întrebări, bolborosesc și apoi îi fac semn să tacă cu degetul.

    Mă privește oarecum confuz, privind prin jur de parcă ar fi o hienă ce stă la pândă. Eu doar trec peste semnul "interzis", în timp ce vecinul de vizavi nu pare să înțeleagă de ce am făcut asta.

   — Winstow! Ce dracu faci? Asta e intrare prin efracție, ciudato!

    Mă bufnește un râs nu foarte elegant atunci când aud cum încearcă să țipe pe un ton mai jos, pentru a nu fi auzit de cineva din jur. Nu prea umblă nimeni pin zona asta, așa că nu pricep de ce pare atât de stresat. 

    — Dacă nu încetezi, mai mult ca sigur ne va găsi cineva, spun și apoi îl privesc atentă, chiar dacă întunericul a devenit puțin mai puternic. Acum haide, nu mai fi atât de fricos, continui și imediat după acea, un oftat plin de frustrare îi scapă printre buze, ca mai apoi să treacă peste semn, ajungându-mă.

     — Tu nu trebuia să mergi la magazin?

    Ridic din umeri și apoi îi îl forțez să se oprească întinzând mâna dreaptă în fața lui. Știu deja drumul ăsta precum ochii din cap, iar asta înseamnă că știu și de groapa în care idiotul ăsta era pe punctul să aterizeze. Poate ar fi trebuit totuși să îl las, aveam parte de puțină distracție.

     — Voiam mai mult să ies din casă, nu neapărat să îmi cumpăr ceva de la magazin, spun la rândul meu și apoi îmi întorc privirea înspre el. Ai grijă pe aici, drumul nu e chiar asfaltat, glumesc și ajung din nou în fața lui, pentru a arăta calea.

    — De unde știi de locul ăsta? Nu prea pari genul care să bântuie prin locuri interzise.

    Zâmbesc slab, în timp ce intru în clădirea deja deschisă. Nu trebuie să mă întorc pentru a îi vedea fața nesigură a vecinului meu. 

     — Nu par genul nici să arunce cu pantofi în bostane, nu? 

      Pot pune pariu că își dă ochii peste cap, chiar dacă nu îl pot vedea.

     — Vii des pe aici? Pari să știi drumul ăsta mai bine decât ar fi necesar.

        Începem amândoi să pășim cu grijă pe scările șubrede, în timp ce podeaua scârțâie sub greutatea noastră. Kenrad a deschis de câteva minute bune lanterna de la telefon, pentru a nu își rupe moaca aia enervantă.

     — Mai mereu când Mike se odihnește, răspund cât se poate de serios, dar imediat ce aud cum netotul din spatele meu izbucnește în râs, îmi dau seama că am fost mult prea sinceră. 

      Ajungem în câteva minute pe holul de la etaj, iar imediat după aceea, ieșim la balcon. 

      — Casa asta e părăsită sau ceva?

       Ne așezăm în același timp pe jos, lăsându-ne picioarele să ni se strecoare printre gratiile de la balustrada balconului. Probabil arătăm mai mult decât ciudat, dar se simte oarecum plăcut. Să nu fiu singura care arată astfel.