Kenrad/ Praf de minciuni

Capitolul 17: Băieții care plâng sunt cute

       Azireea

~~~

      — Mulțumesc încă o dată, Winstow.

    Îl privesc pe băiatul din dreapta mea din nou, zâmbind slab. Cred că este a patra oară când îmi mulțumește- în ultimele zece minute.

     Când m-am trezit de dimineață nu credeam că Kenrad avea să mă roage ceva- mai ales o chestie de genul : ,,Crezi că aș putea dormi câteva zile la tine?" Și nu, nu m-am gândit la vreo prostie sau ceva, dar tot a fost mult prea deodată și oarecum ciudat. Repet: ciudat, nu neapărat deplasat. Chiar dacă nu îl știu pe Kenrad de atât de mult timp pe cât îl știu pe Alexander, nu l-aș crede în stare de vreun gând mizerabil. De aceea i-am și acceptat rugămintea.

    — E în regulă, Feng. Îmi mulțumești de parcă am încheiat vreun război sau ceva de genul, încerc să glumesc pentru a mai destinde atmosfera, însă el nu prea pare amuzat.

    Îmi dreg vocea, apoi mă pun în șezut. Nu am idee dacă sunt singura care consideră că este mult mai confortabil să stai jos, decât pe pat, dar nici nu prea îmi pasă. Chiar este mult mai confortabil. 

     — Este vorba doar despre câteva zile, îl aud șoptind și aprob instant.

     Da, a repetat și lucrul ăsta de vreo cinci-șase ori. Crede că l-aș lăsa să se mute la mine sau ce?

    — Feng, calmează-te, am priceput. 

    Băiatul inspiră frustrat și apoi îmi urmează exemplul, așezându-se lângă mine. Simt o oarecare senzație ciudată atunci când mâinile ni se ating ușor, dar mai mult ca sigur este din cauza situației oarecum stânjenitoare în care suntem. 

     Nu am idee dacă am mai adus vreun băiat la mine în cameră. Nici măcar Alex nu prea cred că a pus piciorul în încăperea asta- sau dacă a făcut-o, cu siguranță nu avea gândul de a sta câteva zile aici. Dar nu pot spune că îmi este teamă, sau ceva de genul. Poate sună absurd și oarecum riscant, dar mă simt în siguranță lângă Feng, cu toate că îl știu de puțin timp. 

     — Pot dormi și în sufragerie pe podea. Nu vreau să... creez și mai mult deranj decât am creat deja.

      Îmi dau ochii peste cap, iar apoi casc subtil. Sper că nu consideră gestul ăsta ca fiind ceva jignitor- nu a fost intenționat; pur și simplu nu prea am putut dormi din nou prea bine seara trecută. 

     — Chiar dacă mama stă mai mult la muncă decât pe acasă, nu pot risca să te vadă, Feng. Nu am idee dacă voi reuși să dau o explicație prea plauzibilă pentru faptul că un băiat pe care îl știu mai puțin de trei luni, doarme la noi în casă, admit și el își duce privirea la podea- mai mult ca sigur simțindu-se vinovat.

     Dar eu nu i-am spus asta pentru ca el să se simtă vinovat, ci doar pentru a îi explica de ce nu poate dormi în sufragerie sau într-o altă cameră, decât a mea. Da, poate se simte prost și oarecum ciudat, dar eu mă simt la fel. Nu am mai dormi cu vreun băiat în cameră până acum (în afară de Mike, desigur).

     — Poate ar fi trebuit să îmi caut o cameră la hotel, spune și apoi mă privește.

     — Nu fii idiot, Feng. Toate hotelurile sunt mult prea departe de facultate. În plus, îmi place să cred că te pot avea la mână de acum înainte, glumesc din nou, iar el zâmbește slab de data asta.

     Faptul că l-am văzut cu o oră în starea în care era... m-a făcut să fiu mai mult decât îngrijorată și oarecum obligată să îl ajut- cu toate că nu știu de ce. Pur și simplu.