Kenrad/ Praf de minciuni

Capitolul 22: Să-ți simt căldura din suflare, să-ți fiu o pură alinare

Kenrad

~~~

      — Ce naiba e viața? De ce continuăm să mai trăim, dacă orice am face, ajungem mereu într-un punct în care nu am mai vrea să trecem peste o nouă zi?

     Simt cum obrajii încep să mă deranjeze din cauza lacrimilor. Nu credeam că aș putea să plâng atât de mult, dar și fără să îmi pese câtuși de puțin dacă mă vede cineva sau nu când o fac. 

     — Cred că este ca un fel de întrecere. Cu toții suntem jucători și cine nu renunță pe drum, reușește să câștige, răspunde din dreapta mea și apoi inspiră adânc. Kenrad, știu că ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile te-a făcut să te simți mai mult decât pierdut și fără tragere să continui, dar te rog, când te simți înghesuit de gânduri negre, vino la mine. Știi bine că te voi primi cu brațele deschise.

      O privesc pe blondă și nu pot să îmi dau seama cum naiba reușește asta: Să îmi aducă un zâmbet pe față - chiar și el cât de mic- atunci când simt cum inima mi se zguduie fără oprire. Mai mult decât atât- nu pricep cum am ajuns în punctul în care totul pare atât de natural. 

      Simt că o cunosc de o viață. Simt că aș putea să îi spun orice, fără teama de a fi judecat. Știu că o pot face. Mi-a arătat asta. Probabil asta se întâmplă când două suflete se leagă unul de celălalt fără să îți dai seama. Și nu, nu mă gândesc la nimic altceva decât la felul în care mă înțelege, iar eu o pot face la rândul meu.

      — Știu. Doar că acum nu prea cred că mă poate ajuta nimeni, nici măcar tu, Winstow, admit și apoi îmi mângâie părul, probabil încercând să mă consoleze. Încă nu îmi pot da seama dacă e real sau sunt într-un coșmar.

     Totul s-a întâmplat mult prea repede. Nici nu am apucat să procesez ultimele ore. 

     Mama a murit. Acum două zile a fost înmormântată. Nemernicul nici nu avea de gând să îmi spună dacă nu îl amenințam. A fost vina mea, iar gândul ăsta nu îmi dă pace deloc. 

     Dacă nu aș fi plecat. Dacă aș mai fi stat cu ea. Dacă-

    — Sper că nu te învinovățești iar, Feng, blonda rupe tăcerea și o privesc puțin surprins.

     Mai nou îmi citește și gândurile. 

    — Faptul că o fac sau că nu o fac, nu va schimba realitatea, Azireea. Animalul ăla a fost capabil de așa ceva doar fiindcă eu nu am fost prezent. Știu că vrei să mă consolezi, dar nu poți să te prefaci în continuare. Prefer adevărul rece, nu minciuna caldă.

    Aș da orice să cred măcar că poate, ceea ce s-a întâmplat nu a fost vina mea. Normal că aș vrea mai mult decât orice să nu se fi întâmplat așa ceva deloc, dar faptul că am contribuit la moartea propriei mame, mi-a tăiat puțin din suflet. 

     Ultima dată când am văzut-o, ultima dată când am vorbit, a fost când am plecat de acasă. Atunci se simțea ca fiind singura cale de scăpare, dar nu mi-am putut seama că era singura cale prin care doar eu scăpam. Sau poate mi-am dat seama, dar nu mai mi-a păsat în acel moment.

    Poate nu a mai fost mama mea de ceva timp, dar și eu am renunțat la a fi băiatul ei. Știu că s-a întâmplat din cauza acelui nemernic, dar nu pot să mă ascund. Sunt la fel de vinovat precum e acel monstru; poate chiar și mai mult.

    — Ce ai de gând să faci cu acel nemernic? 

     Nu o privesc, iar preț de câteva clipe îmi contemplez răspunsul- însă tot ceea ce gândesc duce înspre un singur final: el moare de mâna mea. Cred că doar în modul acesta o pot răzbuna pe mama.