Kenrad/ Praf de minciuni

Capitolul 15: Pijamale ciudate și zi norocoasă

Azireea

~~~

"Dragă eu,

Nu mai mă simt deloc puternică. Nu înțeleg de ce, dar pur și simplu simt că cedez din ce în ce mai mult. Tot ceea ce s-a întâmplat, tot ceea ce se întâmplă, îmi macină și restul sufletului care a mai rămas intact. Inima îmi fierbe de durere, iar zâmbetul de pe chipul meu (chiar și cel care este fals), devine tot mai greu de găsit.

Voiam să cresc, atunci când eram micuță. Dacă aș fi știut că singurul lucru care îmi ținea de căldură era copilăria, nu mi-aș mai fi dorit asta, atât de mult.

Acum, vreau doar să renunț, fiindcă sunt a naibii de obosită. Dar nu pot. Nu îmi permit să renunț încă, cel puțin nu până când, realizez că nu mai există deloc speranță pentru cea care a ales să devină un trup fără suflet.

Mi-e dor și de tine, tată. Nu am avut mult timp să îți spun 'te iubesc' de foarte mult ori înainte, iar acum, chiar dacă o fac, e inutil. Totuși poate mă auzi, așa că îți spun 'Te iubesc și mi-e dor de tine'. Și dacă mă privești de acolo, de sus, te rog, ajută-mă. Mor din ce în ce mai mult, în fiecare zi."

    Inspir adânc și închid carnețelul, sperând că mă voi simți puțin mai bine, după asta.

     Dar nu, nu prea merge. Ciudat, e prima dată când nu mă simt mai bine, după ce am scris ceea ce mă apăsa pe suflet.

    — Devine mult prea greu să țin pasul, șoptesc în tăcerea camerei reci, în timp ce privesc fereastra de lângă mine.

     Poate nu ar fi trebuit să lipsesc iar de la cursuri. Am început să pierd mult prea multe ore, dar pe lângă asta, în timp ce restul colegilor își bat capul din cauza unor materii, eu rămân singură, în mintea mea bolnavă. Asta e mult mai rău

    — Răceala asta nici nu-i așa de gravă, spun mai apoi, învelindu-mă mai bine cu pătura.

    Nu pricep de ce m-am răcit acum. Am stat în ploaie acum trei zile, dar până aseară, am fost perfect sănătoasă. Probabil s-a prins organismul mai greu. E idiot ca și proprietara.

    — Ar trebui să mănânc ceva?

    Poate pare mai mult decât ciudat fiindcă vorbesc de una singură, de parcă aș vorbi cu cineva extrem de apropiat. Dar nu sunt nebună, sau cel puțin, nu sunt complet nebună încă. Atunci când stai în majoritatea timpului singură, începi să te bazezi doar pe tine.

     Mama nu prea este pe acasă în ultimul timp. Bine, niciodată nu a fost foarte mult timp prin împrejurime- mai ales după ce tata a murit. Dar în ultimele zile, de abia reușesc să o mai văd. Probabil dacă prin magie aș dispărea, ea ar afla după o săptămână.

     Mereu am încercat să nu o judec. Am încercat de fiecare dată să o înțeleg. Mi-am tot spus "A fost soțul ei, poate încă nu și-a revenit." Dar el a fost și tatăl meu, nici eu nu mi-am revenit, chiar dacă pretind că sunt mai mult decât bine. Ea se ascunde după muncă, iar eu după zâmbete. Amândouă suferim, doar că în mod diferit. Dar tot doare. Tot doare să simt pe zi ce trece, tot mai mult, că nu îi pasă de mine mai deloc.