Kenrad/ Praf de minciuni

Capitolul 13: Față de ucigaș și față enervantă

      Azireea

~~~

      — Nu-i mare lucru, s-a descurcat. A luat notă de trecere, asta e important, nu? Dacă ar fi luat un A, profesorul ar fi devenit suspicios oricum.

    Zâmbesc slab și aprob din cap. Privesc cerul și mă abțin din greu să nu scap un oftat plin de frustrare. Trebuie să mă adun, deja am plâns precum o fetiță de doi anișori, la naiba! Probabil băiatul de lângă mine a mai adăugat un adjectiv menit să mă definească: 

      — Da, asta e important.

    Se pare că Alexander a uitat din nou ( sau pur și simplu i-a fost lene) să își pregătească una dintre temele menite să îi aducă o notă, iar astăzi ar fi vrut să apeleze la ajutorul meu, ținând cont că era vorba despre un eseu cu subiect la alegerea personală. L-aș fi ajutat cu mare drag, dacă aș fi mers. Dar nu am putut. Nu am avut cum. Nu după incidentul de dimineață.  

      Prietenul meu a fost nevoit să se descurce cu ajutorul lui Kenrad; ceea ce mă surprinde puțin. Nu aș fi spus că băiatul de lângă mine iubește să sară în ajutor. 

      — Vrei să vorbești despre ce s-a întâmplat cu tine? îi aud mai apoi vocea și ies din starea de meditare.

      Dau negativ din cap, apoi îmi duc privirea la el.

      — Tu vrei să vorbești despre ce s-a întâmplat cu tine? repet întrebarea sa, iar el îmi repetă gestul, dând negativ din cap.

      Îl înțeleg. Unele lucruri nu prea le poți vorbi cu cei din jur. Și mai mult decât atât, nu cu cineva pe care îl cunoști de atât de puțin timp. 

     — Cred că azi putem fi o companie reciprocă, unul pentru celălalt. Asta fără să vorbim despre ceea ce ne deranjează. 

      Îmi dau seama că zâmbetul slab de mai devreme, devine mult mai puternic, în timp ce îmi mut din nou privirea la stele. Se simte chiar bine. Să ai o companie care nu dorește să afle neapărat ceva anume, în clipe de genul.

     — Nu ți-am mulțumit încă, spun și îi simt imediat după aceea, ochii lui Kenrad asupra mea.

     — Pentru ce anume? 

     Ridic din umeri, respirând adânc aerul răcoros.

     — Pentru îmbrățișare. Chiar aveam nevoie de așa ceva.

    Chiar nu mint. Îmbrățișarea lui m-a ajutat, cu toate că în acel moment, simțeam cum nimic nu m-ar fi putut scoate din starea aceea. Dar îmbrățișarea lui a putut. 

      Îl aud cum își drege vocea, în timp ce își plimbă degetele mâinii drepte, peste una dintre bările din fața noastră. Eu privesc acum în jos. Am ven  it din nou la casa părăsită la care l-am adus cu câteva zile în urmă. Asta după ce am reușit să îmi revin puțin. Nu am știut din prima unde avea de gând să mergem, dar mi-am dat seama pe parcurs. Și da, chiar mi-a prins bine să vin aici. 

      E ca un loc de vindecare pentru mine, în ciuda împrejurimilor nu tocmai 

     — Nu am de gând să insist, Winstow. Știu când o persoană are nevoie de spațiu, de aceea nu vreau să depășesc vreo limită. Vreau doar să îți spun că... dacă vei simți nevoia să te descarci cuiva, poți... poți să apelezi la mine. Obișnuiesc să fiu un ascultător destul de bun, chiar și atunci când nu prea le am cu sfaturile.

      Mă abțin să nu râd atunci când îmi mut privirea în sfârșit la el, în timp ce brunetul preferă să rupă instant contactul vizual. Pare rușinat de faptul că vorbește în felul acesta. Nu prea pricep însă de ce. Se comportă precum o ființă umană, nu e nimic ciudat. Sau stânjenitor.