Crăciunul țese de toate: înțelepciune, fericire și iubire. Însă, mai țese câteodată și nervi duși la extrem de către unii idioți care se cred mari și tari, dar până la urmă devin niște molâi în fața noastră, a fetelor.
Asta este povestea mea, a lui...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Persistă să se rușineze de declarația mea și mă apropii mai tare de aceasta, încât o strâng pentru a suta oară la pieptul meu și o las să stea acolo cât de mult își dorește ea.
Sunt conștient că timpul trece, iar ceilalți se pot întoarce oricând de la cumpărături, însă puțin îmi pasă.
Nici unul nu va îndrăzni să invadeze acel loc minunat și să ne strice momentele în care putem să fim și noi relaxați, dar și lipsiți de griji.
— Nu te-am iertat pentru că mi-ai făcut fundul scândură acum puțin timp, să știi.
Mă apostrofează și zâmbesc cu bărbia postată pe creștetul capului său, realizând abia acum că m-am lăsat din nou în jos ca să nu o fac să se simtă prost.
Ce să fac, tata e un normand, mama e un ghemotoc precum Baylee, iar eu și frații mei am ajuns să semănăm fizic cu Rufus.
— Dacă o luăm așa, nici eu n-ar trebui să te iert pentru toate poreclele ciudate pe care mi le-ai dat.
— Suntem chit acum. Iar tu nu mai reprezinți un simplu uriaș păros. Ești uriașul meu păros.
Zâmbesc cu buzele prin șuvițele sale de păr brunet și nu ezit să nu mi le lipesc de ele, închizând ochii și inspirând în același timp și veșnica aromă de scorțișoară.
Trag prea mult de timp ca să nu-i arăt surpriza, încât nici eu nu mai am răbdare și mă gândesc și la faptul că ceilalți se vor întoarce din clipă în clipă.
Odată ce îmi iau buzele și mă distanțez cu fizionomia pentru a mă uita cu prudență la ea, îi zâmbesc ușor și îmi împleticesc degetele de la mâini cu ale sale.
— Ești pregătită pentru surpriza mea? o întreb și persist să nu-mi iau privirea de pe ea nici măcar vreo secundă.
E mai frumoasă în ochii mei cu cât mă uit mai mult, cu cât irisurile sale poartă o licărire strălucitoare și numai pentru privirea mea.
— La cât m-ai înnebunit cu ea, încă mă mir că mai vreau să o văd.
Pufnește în râs și înclin din cap în semn că înțeleg cât de mult am tras de timp, deși a complotat și ea la asta.
Odată ce mâinile noastre ne sunt împletite, începem să ne deplasăm pe cărare spre iglu, însă instinctul mă împinge înspre a arunca o privire către cabană.
Se pare că există aproximativ două lumini ce provin din locuri diferite în momentul acesta. Una vine de la etaj, cealaltă de la parter, unde mai mult ca sigur se află McKenzie. Sigur încearcă să scape de Fulton cât de mult poate, asta ca să nu-l caftească pentru că i-a rănit prietena pentru a doua oară în viață.
Cred în mine și în faptul că doar Demetrius poate să fie cel de la etaj, care acum privește pe geam prin jumătate de perdea dată la o parte. Se uită la mine și la ceea ce nu a știut să prețuiască, alegând în locul ei opusul a tot ce este frumos.
