Cântecul de la miezul nopţii

Glasul cascadei

Salutare, ce mai faceţi?

Ce?

V-a fost dor de mine?

Oh...

Şi mie de voi sincer. :)

Dar acum sunt aici și am revenit cu o noua poezie. Una puţin mai complexă şi cu sensuri multiple.

Sper să vă fie pe plac. :D

P.S: Înainte să citiți poezia, nu uitaţi să porniţi melodia de la multimedia. Este esenţială pentru poezie... serios, am ales-o cu multă grijă. ^^

-------------------------------------------------------------------------------------------

"There is a hidden message in every waterfall. It says, if you are flexible, falling will not hurt you!"

― Mehmet Murat ildan

------------------------------------------------------------------------------------------

Aud un vânt din metan,

Punând presiune peste urechile mele de porțelan,

Închid ochii şi încep să meditez ca un tibetan,

Împreunându-mi mâinile simultan,

Ca un bătrân cu chipul împietrit akkadian.

Inhalând un aer rece tăois,

Iar eu devin puţin sfios,

Că stilul meu e anxios,

Pe spate îmi mișună un șarpe verde veninos,

Iar pe tălpi simt un praf alb lucios,

Totul se uneşte formând un sistem armonios,

Ăsta e momentul meu să devin ingenios,

Tulburarea mea a dispărut, acum e timpul să devin curajos,

Şi-mi deschid irisul creionând simbolistică, mult prea meticulos.

...

Am deasupra mea o cascadă secată,

Înconjurată de o pajiște tocată,

Ce glasul ei obişnuia să fie ascultată,

De-o parte din mine demult îngheţată,

Acum... mă uit la cascada mea, de mine uitată,

Ce a devenit mult prea erodată,

Printre secăturile ei se vede un strop deodată,

Ce cade în cortexul meu inundându-l ca o boală,

Ea îmi șoptește că vrea să fie alintată,

Şi de muzica mea cu petale albe să fie chemată,

Să se simtă iar iubită ca altădată...

Că de inima mea ea îşi doreşte să fie ascultată,

Că şi ea în felul ei e tot o artistă,

Frumuseţea ei îşi întinde parfumul pe un vals de altistă,

Iar murmurul ei melodios este înfundat de a ei verde batistă,

Auzit fiind doar de ochiul dintre emisfere unde există,

Ale ei scrieri înecate în rădăcini de o durere ascuţită,

Iar arcuşul prăfuit al timpului i-a ascuns taina adânc sub o crisofiţă,

Căci ea este sub perdeaua ei verzui albă pură, o hermentistă.

Mă uit în sus... iar o rafală de petale argintii ascund o luminiţă,

Aşternându-se ușor... peste-a mea cascada, de dor adormită.

De ramuri din oase și flori de salcâm, ea fiind împodobită

Mă uit la frumoasa mea cascadă neofilită,

Şi mă întreb dacă valurile îi vor mai mângâia stâncile în formă de săgeată,

Să o vad iar emanând artă prin pori ei de cristal, să o vad reîmprospătată,

Iar apa ei vindecătoare... să poarte în afluenţi petale de catifea pătate în miere vlastă.

Să cadă peste umerii mei mânjiți, cu o ceară verde topită,

Stropiţi de durerea ce îmi strânge inima mea plumbuită

Vuietul ei îmbrăcat într-un alb spectral pe interior mă irită,

Iar atingerea ei nisipoasă îmi face pielea să devină zgribulită.

Privesc iar în sus confuz la cascada mea cum se agită,

Pictată ea fiind fictiv pe-o oglinda îngheţată şi albăstrită,

Printre şanţurile cascadei secate, un strop de apă mă evită

Căzând uşor şi prelingându-se peste o frunzuliţă,

Dar aterizează exact pe buzele mele plăpând, ca petalele de garofiţă,

Cu limba stropul de apă îl ating încet şi are un gust nefamiliar ce mă pune în alertă,

Apoi mă încrunt şi-mi amintesc trist... dar nu văd că retina mi-e împietrită,

Acest strop amar... e lacrima mea, lacrima ei sărată...

Iar inima de valuri nostalgice mi-este atacată.

De aburi clocoţiti inconjurată,

In torace simţind cioburi ascuţite ce mă înţeapă, la fiecare atingere delicată.

Iar genunchi mei îşi pierd stabilitatea îndată.

Încep să strig: de ce nu vrei sa mă laşi în pace o dată?

Tu chiar nu vezi că eu nu sunt ca mulţimea aberantă?

Uită-te adânc în ochii mei şi-ai să vei că încă port o vendetă,

Ce mă face să scuip lirisme precise şi înţepătoare ca o arbaletă.

Când apari tu îi văd pe toţi renăscuţi, zâmbăreţi şi plini de viaţă.

Dar eu... sunt devorat de moli nocturne pe interior iar versurile mele o atestă!

Degeaba culorile tale pastelate în faţă mi se arată,

Iar petalele tale albe îmi amintesc de altădată...

Eu încă te urăsc şi nu pot uita cele întâmplate odată,

Că mereu când apari mă simt pierdut în spaţiu ca o cometă,

Iar eu devin tot mai rece... ignorând totul cu aroganţă.

Aşa că lasă-mă-n pace! Să-mi scriu a mea artă.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------

Vă mulţumesc din nou că aţi citit şi aştept călduros să citesc interpretările voastre în secţiunea de comentarii. ^^