Cântecul de la miezul nopţii

Suflu viaţă

Salutare! Astăzi m-am simţit inspirat şi am scris o nouă poezie.

Nu uitaţi să porniţi melodia de la multimedia, prima dată.

Sunt curios ce părere aveţi. :)

---------------------------------------------------------------------------------------------------

Când vântul îmi suflă-n spate,

Eu mă strâng la pieptul tău, aşteptând speranţe.

Când razele îmi străpung învelișul,

Închid ochii aşteptând să treacă anotimpul.

Când furtuna vrea să ne despartă,

Mă lipesc de pântecul tău moale, ca o tartă.

Când zăpadă mă îmbrățișează,

Ochii inocenţi  mă decorează.

Închid ochii şi dimineaţa,

Văd că a mai plecat un verişor, eliminând verdeaţa.

Tu îţi hrăneşti ego-ul,

Transformându-i în cherestea pe cei ca noi.

Ai uitat că suflam viaţa în voi,

Iar fără noi, peisajul nu e deloc vioi.

Astăzi mi-a venit și mie rândul.

Şi-o aud pe mama cum plânge,

Blestemând  destinu' în sânge.

Aud cum o feliezi, iar ea plânge ca trişca,

Seva ei, mânjindu-ţi toporişca.

Sunt desprins de ea pe vecie.

Iar eu nu mai am pe cine să strâng în brate,

În momentele  de nostalgie.

Dar asta e destinul celor ca mine,

Să fim folosiţi ca pe nişte ustensile.

Până la urmă ce sunt eu?

Dacă nu un alt mugure de pin,

Ce arde acum pe deplin,

Îmbibând cu sucul meu,

Pe al tău... linoleu'