Cântecul de la miezul nopţii

Acelaşi drum

Hello, am revenit cu o nouă poezie!

Însă nu uitaţi să treceţi pe la multimedia prima dată. Ştiţi voi da?

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Un strigăt mut se varsă-n pereţi,

Înecat în culorile proprie-mi vieţi,

Un murmur se aude strângând din dinţi,

De prea mult timp caut arginţi,

În peşteri de opinţi,

Sacrificându-mă unui scop strivit,

Ce miroase a trandafiri ofiliţi.

Ploaia îmi taie pielea cu picuri ferfeniţi

Lăsându-şi durerea pe umeri mei gârboviţi,

Din dorinţe apăsătoare ce s-au înmulţit ca nişte paraziţi,

Închinzându-mi ochii în norii mei favoriţi.

Mâinile îmi sunt mânjite de un sirop sângeriu, ce voi îl stropiţi.

Într-o zi am să vă arăt la toţi,

Că cei mai frumoşi nuferi se nasc, din mocirla peste care voi săriţi,

Iar de grandoarea mea, toţi veţi rămâne uimiţi.

Auzind la final că de fapt, voi toţi mă iubiţi.

Dar fac ce fac ajung mereu...

Pe acelaşi drum blestemat ce-mi aparține,

Unde rămân doar cu speranţa c-o să fie mai bine.

M-am îmbrăcat în culori aprinse,

Am bătut cuie peste lumânările stinse,

Am pictat tablouri festive,

Am lăsat oameni slabi, să caute doar motive.

Am deschis colivia păsărilor prinse,

Am deschis porţi ce mi-au fost închise,

Învățând din capcanele, ce mi-au fost întinse.

Dar fac ce fac, ajung mereu...

Pe acelaşi drum blestemat ce-mi aparține,

Unde rămân doar cu speranţa c-o să fie mai bine.

Au trecut mai bine de patru ani, de când scormonesc ca o vidră,

Sacrificându-mi nisipul din clepsidră,

Fără să-mi pese de vreo consecinţă,

Căutând cheia de la temniţă,

Înotând printre rechini din marmură de sticlă.

Ce cumpără capre la kilogram,

Sa le întipărească în subconştient un program,

Legându-le metaforic la ochi de un ham.

Dar fac ce fac, ajung mereu...

Pe acelaşi drum blestemat ce-mi aparține,

Unde rămân doar cu speranţa c-o să fie mai bine.

Am văzut cum suferinţa  naşte monștri în conştiință,

Căutând dreptatea, trecându-i pe toţi în nefiinţă,

Înfigând cuţitul în piatră, cu bună știință

Apoi râzând trist de propria nechibzuinţă.

Văd amarul din zâmbetele dulci,

De ce vor  oare toţi să pară ca niște prunci?

Cu sufletul curat ca apele adânci,

Purtând zâmbete energice, ca puii de nevăstuici.

Vorbesc  tot mai puţin,

Iar cuvintele îmi sunt tot mai lungi,

Punându-mi la îndoială ţelul, înconjurat de nătângi.

Creionând tot mai multe şoapte, legate de rugi,

Ce se lipesc de piele ca o pereche de blugi,

Care te urmăresc din umbră, oricât ai încerca să fugi,

Ecoul vocii mele, nu ai cum să îl alungi.

Dar fac ce fac, ajung mereu...

Pe acelaşi drum blestemat ce-mi aparține,

Unde rămân doar cu speranţa c-o să fie mai bine.

 ---------------------------------------------------------------------------------------------

Dacă vă mai doriţi să continui această serie de poezii, nu uitaţi să vă arătaţi susţinerea cu un vot şi dacă doriţi un comentariu... Mulţumesc!