Epilog

5.2K 308 26
                                    

     
    Mi-am trecut degetele prin păr, holbându-mă la reflexia mea palidă. Mintea mea era în toate părţile iar în încercarea mea de a-mi face inima să-şi oprească galopul nebun, aproape am scăpat obiectul pe care îl ţineam în mână. Ochii mei au poposit din nou asupra lui, la cele două liniuţe rozalii. Parcă mă bântuiau. 

    Îmi doream din tot sufletul să simt fericire. De fapt, îmi doream să simt orice altceva înafară de teroare. Abia aflasem că eram însărcinată şi deja eram o mamă groaznică. 

    Ce şansă va avea copilul acesta cu mine ca mamă? Nu eram pregătită să devin mămică. Mă gândeam la Liam. Ultimii doi ani mi-au demonstrat că nu mă descurcam singură cu el atât de bine pe cât credeam. El avea nevoie de stabilitate iar eu aveam nevoie de ajutor şi suport. Fără Colton şi haita aceasta, nu voiam să mă gândesc ce ar fi fost de mine acum.

  — Kitten? m-a strigat Colton din cameră. 

    Am aruncat testul de sarcină la coş şi mi-am stropit faţa cu puţină apă. Am luat o gură mare de aer şi am deschis uşa, abia cât să-mi scot capul pe ea.

  — Hei, cum a fost antrenamentul? M-am strâmbat uşor la sunetul strident al vocii mele, sperând ca Colton să nu observe schimbarea. 

  — A fost bine, a spus blând, venind către baie. Este totul în regulă?

    Uneori, detestam când cineva mă întreba asta. Erau parcă un ciocan împotriva peretelui subţire pe care reuşisem să-l clădesc pe moment, pentru a-mi opri lacrimile. Mi-am scuturat repede capul aprobator, simţind cum lacrimile se adunau deja în colţul ochilor. 

  — Da, voiam doar să fac o baie. Cumva, am reuşit să fac cuvintele să iasă printre buze fără a da drumul lacrimilor pe obraji. Dar m-a oprit înainte să pot închide uşa. 

  — Vin şi eu. Când l-am văzut dându-şi tricoul jos, nu mi-am mai putut abţine lacrimile. 

  — Nu. Nu. N-nu mă s-simt prea bine, am reuşit să bolborosesc, închizând şi încuind uşa. 

    Am dat drumul la apă în cadă, sperând ca sunetul acesteia să înăbuşe suspinele. Dintr-odată, un sentiment de vinovăţie m-a făcut să mă cutremur, când mi-am îndreptat din nou privirea spre coşul de gunoi. 

    Chiar dacă nu mai vedeam cele două liniuţe, parcă tot îşi băteau joc de mine. Eram deja o mamă oribilă, şi deveneam o persoană oribilă. 

    Ar fi trebuit să-i spun. 

    De ce  nu i-am spus?

    Am oprit apa şi m-am dezbrăcat de haine, aruncându-le pe un dulăpior. Apa fierbinte era liniştitoare, dar în loc să îmi limpezească capul, totul se derula din nou şi din nou. Mi-am sprijinit capul de marginea căzii şi mi-am închis ochii. 

    Colton avea să fie foarte fericit cu sarcina mea. Nu aveam de ce să-mi fac griji că se va supăra, mi-a vorbit mereu de cum ar fi dacă am avea copii, iar el se comporta atât de frumos cu Liam şi ceilalţi copii din haită. 

    Mici fiori mi-au învăluit gâtul şi capul. Am tresărit speriată, dând de Colton care stătea pe margine căzii şi-mi mângâia părul. 

  — M-ai speriat, omule, m-am răstit la el.

    Ochii lui erau blânzi şi în acelaşi timp intenşi, privind adânc în ai mei. Ştiam că simte faptul că ceva era în neregulă cu mine, dar nu ştia ce cu exactitate. 

  — Nu te pot ajuta dacă nu-mi spui, a şoptit el blând, ştergându-mi lacrimile cu mâna liberă. Buzele lui calde s-au lipit de fruntea mea, iar acela a fost momentul în care am cedat. 

Found by an Alpha✓Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum