Atinși de flăcări: Scântei (I)

*Scântei: Greşeala vieţii

           

7.      GREȘEALA VIEȚII

            Soarele amiezii încălzea Syracuse, ascunzâdu-şi razele printre crengile copacilor din pădurea de la ieşire din oraș, pădurea Edenului. În depărtare, norii serii atacau zarea. Paşii mei bocăneau pe trotuar, spre casă. Eram singură, cufundată în gânduri. Kit se oferise să mă conducă. L-am refuzat politicoasă şi el m-a privit cu părere de rău. Nu aveam să uit prea curând faptul că-mi ascunsese adevăratul motiv pentru care mă folosea Hades, dar nu aveam nici să fac o dramă din asta. Mă durea, dar înghiţeam în sec şi treceam peste. Nu asta facem toți mereu? Ne gândim prea mult la cei din jur şi ajungem să ne distrugem pe noi înşine?

            Cu Hades nici nu mai vorbisem. Plecasem spre casă imediat după ce el a luat hotărârea de a se alia cu Cabalul. Bunica mă sunase şi mă chemase de urgență înapoi. Probabil avea să mă trimită la magazinul din josul străzii, ca să-i cumpăr budincă pentru prăjituri. Avea o pasiune pentru dulciurile făcute în casă, şi mă îngrăşase inacceptabil de mult în ultima perioadă, de când își descoperise vocația. Cu toate acestea nu puteam să îi refuz bunătățile.

            În faţa casei, spre marea mea uimire, era parcat un SUV negru, urcat cu două roţi pe trotuar. Mi s-a întors stomacul pe dos. Nu aveam rude. Mama murise, tata mă părăsise imediat după naştere, iar bunica nu mai ţinuse legătura cu nimeni. Eram doar eu şi Lauren. Ideea că cineva pierdut de la noi din familie era acolo, la mine în casă, mă tulbura, dar nu știam dacă de fericire sau din alt motiv.

            Am dat buzna pe uşă, trântind-o de toc. Picioarele îmi îngheţară pe loc, oprindu-mi inima din bătăi. Lauren stătea pe canapeaua din living cu un bărbat alături. El era îmbrăcat cu pantaloni din stofă şi cămașă albastră. Amândoi s-au uitat la mine simultan. Bărbatul avea părul şaten tuns scurt, tineresc, şi ochii săi căprui mă țintiră neîncrezători. Recunoșteam acea nuanţă de căprui, cu umbre aprinse de verde. Şi eu îi aveam la fel.

            —Joy, pronunţă bunica, surâzând strâmb. Mă bucur că ai ajuns. Ia loc, te rog.

            Mi-au înghețat degetele de la mâini şi ceva din interior îmi vibra. Am făcut paşi mici spre canapea, fără să-l scap din ochi pe străin. Şi totuşi, parcă nu părea aşa străin, dacă stăteam să mă gândesc bine. Îmi zvâcneau tâmplele de frică, de teamă pentru ceea ce urma. Ceva îmi spunea că avea să aflu un lucru foarte neplăcut. Am refuzat să mă aşez, așadar, pregătită oricând să o zbughesc pe uşă sau la mine în cameră, dacă ar fi fost nevoie.

            —Dumnezeule, cât de mare te-ai făcut, murmură bărbatul, probabil sperând că nu aveam să-l aud, privindu-mă fix, ca şi cum îmi crescuse un al doilea cap.

            M-am uitat cu disperare spre bunica Lauren. Ochii ei întunecaţi mă priveau compătimitor și rugători, parcă cerându-mi să nu fac ceva necugetat. Deja îmi tremurau genunchii, pentru că anticipam cu groază ce urma să spună.

            —Joy, mi se adresă bunica, în cele din urmă. Știu că este destul de brusc, însă dânsul este Ryan Dalton.

            Mi s-a rupt firul pentru câteva secunde. Toate gândurile ce se legau de Hades, Kit şi Cabal se închiseră într-un colţ întunecat, lăsând loc ca șiragului de întrebări ce se legau de existenţa mea să îmi acapareze mintea. Numele meu de familie era Dalton. Bunica Lauren avea numele mamei, Swits, iar eu îl aveam pe al tatei. Bărbatul din faţa mea era cel ce mă părăsise când eram mică? El fusese laşul care mă aruncase în cârca bunicii?