Atinși de flăcări: Scântei (I)

Scântei: Atinși de făcări (II)

—Nu vreau să treacă săptămâna și să nu fi acasă, Joy.

Am strâns cu putere din pleoape, mușcându-mi buzele. Vorbeam cu bunica la telefonul lui Kit de vreo douăzeci de minute și tot ce făcuse fusese să-mi țină o predică lungă cât slujba la biserică. Nu spun că nu o meritam, o speriasem de moarte și trebuise să-l mai și mintă pe Ryan ca să acopere plecarea mea din Syracuse, sub pretextul unei tabere de artă în Europa, plătită de liceu. Mi-am ascultat reproșurile, deși îmi bubuia capul încă de când mă trezisem. Existau momente în care-mi priveam palma și strângeam din pumni, ștergând-o apoi de rochie ca și cum încă aveam sângele acela negricios scurgându-se peste piele.

—În regulă, am reușit să murmur, acestea fiind cele de-al doilea cuvânte pe care reușisem să le pronunț în toată discuția, după acel salut sec de la început.

La capătul celălalt s-a făcut liniște și mi-am strâns mai bine picioarele la piept, sub umbra acelui copac verde ce se ridica în spatele palatului. Vântul scutura frunzele și făcea aerul înăbușitor respirabil. Câte zile mai aveam până la începerea liceului? Două săptămâni? Trei? Habar nu mai aveam. Toată vacanța făcusem orice însă cel mai puțin repetasem pentru materia școlară de anul acesta. Hades îmi umpluse tot timpul; problemele lui, problemele prietenilor lui, problemele în care tot el mă băgase. Dar până la urmă de ce mă plângeam? Îmi dăduse posibilitatea să fug din acea lume și refuzasem.

—Mi-am făcut griji, am auzit vocea bunicii, care părea mai calmă acum.

—Știu, am zis sec, orice idee din capul meu dispărând.

—Ești bine?

Aș fi spus nu, pentru că ăsta era adevăratul răspuns, dar în schimb am mințit. Eram dezamăgită de mine că ajunsesem să am un așa obicei, iar pe moment m-am temut că bunica o să-și dea seama că am spus un neadevăr așa cum a făcut-o Hades. Dar ea nu a insistat. Fie nu băgase de seamă, fie era așa de supărată încât nu-i mai păsa. Cum reușisem să întorc toată lumea împotriva mea într-un timp așa de scurt? Nu mai schimbasem nicio vorbă cu Gale și cu Charlotte, îi dezamăgisem pe Hades și pe bunica și probabil și pe Raphael, pentru că nimic nu ieșise cum știam că și-ar fi dorit el să iasă. Dădusem totul în bară, și asta se restrângea acum în interiorul meu, din ce în ce mai mult și mai dureros, din ce în ce mai apăsător. Apelul cu bunica s-a încheiat și m-am simțit mai singură ca niciodată. Mii de gânduri se izbeau de pereții minții mele iar zumzăitul lor devenise de nesuportat. Închideam ochii, vedeam sânge, vedeam geamurile și focul ce explodaseră în viziunea transmisă de Jocelyn. Deschideam ochii, mă vedeam singură și neputincioasă, plângându-mi de milă.

Amorțită, m-am ridicat cu dificultate de jos, clătinându-mă pe călcâie. Liniştea din jur nu mă calma în niciun fel iar simfonia frunzelor în amestec cu trilurile păsărilor răsuna cu ecou în urechile mele. Mă simțeam rău, rău din punct de vedere fizic, şi ştiam că trebuia să spun cuiva asta cât mai repede. Am luat-o înapoi spre palatul Linderhof, traversând grădina cu flori din spatele construcţiei. Paşii mei se apăsau grei pe aleea umedă, paralel cu zeci de straturi de trandafiri care îşi scuturau petalele în vânt, înăbuşind aerul cu mirosul lor dulce. Mi-am cuprins torsul într-o îmbrățişare, simţindu-mă brusc înfrigurată. De când mă trezisem aveam obrajii şi vârfurile degetelor reci, iar faptul că aveam pe mine rochia de ieri nu mă ajuta. De dimineaţă abia reuşisem să dau de Kit. Se părea că întreg Cabalul se reunise, şi asta ca să poarte o lungă şedinţă pe tema "Hades". Nu-l mai văzusem de aseară, când adormisem cu bătăile inimii sale răsunându-mi în ureche, şi părea că dorul îmi sfâşia sufletul, amplificat de conştientizarea faptului că ne despărţiserăm. Încercam să nu mă gândesc la asta, dar nu ştiam la ce era mai bine să o fac, ţinând cont că în doar o zi zeci de gânduri întortocheate mi-au distrus liniştea, tocmai când credeam că nimic nu mai avea să o facă.