Atinși de flăcări: Scântei (I)

Scântei: Răniți

Raphael era o ciudăţenie de băiat, o pot spune cu mâna pe inimă. În timpul discuţiei purtate în Sala Oglinzilor, într-o linişte deplină, nu am făcut decât să recapitulăm ceea ce ştiam. Nimic nou. Nimic care să îi aprindă lui Hades furia. Dar, Dumnezeule, Raphael fie suferea de personalitate dublă, fie făcea totul să se dea în spectacol, căci, după ce-l pusese pe Hades să dea foc la un dosar, după ce se comportase ca unul dintre acei poliţişti răi în timpul unui interogatoriu, ne-am trezit cu el tăvălindu-se pe jos cu un labrador cu blana aurie, impresionant de mare, ce-l lingea fericit pe obraji. Deci, da, Raphael sigur suferea de personalitate dublă sau ceva pe acolo, căci Bruce şi restul păreau familiarizaţi cu întreaga scenă. Doar eu şi Hades ne aruncam priviri confuze, neaşteptându-ne la o aşa primire, la o aşa desfăşurare a acţiunii, la o aşa zi.

—Saber, jos, băiete! râse Raphael, bătându-l cu palma peste urechi pe marele labrador ce lătră cu putere, încât zgomotul reverbă în sală dar și pe holurile apropiate.

Saber ascultă cuminte, lăsându-şi stăpânul în pace. Inspectă aerul, ridicându-și falnic botul umed, apoi dădu cu repeziciune din coadă, ca şi cum dăduse peste ceva ce-i plăcea. Ochii lui sticloşi ne urmăriră pe fiecare în parte apoi giganticul câine de mărimea unui ponei lătră din nou şi se repezii înainte, pe direcţia mea şi a lui Hades, căci stăteam amândoi pe aceeași canapea cu broderii sofisticate. Nici nu am apucat să reacționez în vreun fel căci Saber era deja urcat cu labele din faţă pe marginea canapelei, între mine şi Hades, inspectându-ne pe fiecare în parte. Abia apoi am înţeles că eram noi în peisaj şi pentru el iar instinctele îi cereau să ne cunoască. Totuşi, nu mă simţeam aşa bine lângă un câine atât de mare ce o putea lua razna oricând, mai ales când botul lui lung aproape îmi atingea obrazul. Am înțepenit cu palmele în poală, privindu-l cu groază pe Raphael, ca să vină și să-și ia de lângă mine animalul de companie până nu rămâneam fără aer.

Totuși, Saber părea că nu mai are treabă cu mine imediat după câteva secunde.  Și-a întors capul lățos spre Hades și a rămas la rândul său nemișcat, încât nici coada nu i se mai fâlfâia prin aer. Citisem în cărți despre simțurile animalelor când venea vorba de energii negative, iar ochii sticloși cu care labradorul îl privea pe Hades nu-mi plăceau deloc. La un moment dat Saber a scos un mârâit scurt, care i-a scos la vedere pentru o secundă colții ascuțiți, apoi a coborât de pe canapea, rămânând în patru labe la picioarele noastre. Sub privirile tuturor, și mai ales sub privirea întunecată și atentă a lui Hades, care împietrise cu fața spre câine, Saber și-a împins capul înainte, botul lui intrând pe sub palma lui, labradorul sprijinindu-se cu capul de genunchiul său. Știu că Hades a tresărit, eram aproape unul de altul și aproape ni se atingeau coapsele, apoi degetele lui s-au strâns în blana moale a câinelui și Saber s-a așezat cuminte la picioarele lui, aducând pe fața lui Raphael o expresie luminată, între uluire și voioșie.

—În general nu prea înghite străinii, ne informă Raphael, iar Saber, ca și cum s-ar fi simțit vinovat, s-a ridicat de la picioarele lui Hades și s-a cuibărit lângă stăpânul său.

—În general eu nu înghit animalele, replică Hades, deși vedeam cum își strângea în pumni degetele de la mâna cu care-l mângâiase pe Saber.

—Știu, râse Raphael, umerii tremurându-i. Mai ți minte ziua în care te-am rugat să-mi prinzi rândunica aia din cuibul de la streașina foișorului? Ce vremuri!

Ceva mi s-a strâns în pântece la gândul că Raphael fusese doar un copil când Hades plecase în America, un copil când se aflase că Hades murise. Un copil care, din câte se părea, îl adora pe Hades de atunci, cum știam că și lui Hades îi păsase de el la acea vreme. Dar Hades de acum nu mai era Hades de atunci. Hades de acum nu știa cum să mai fie ca atunci, de aceea avea nevoie de timp să-și amintească cum era cu adevărat, până ca Loana să-l schimbe. Știam că îl durea faptul că nu putea fi altfel, știam că-l durea faptul că îi vedea pe toți din nou, faptul că toți știau prin ce trecuse, faptul că unii se învinovățeau, faptul că alții îl judecau. Știam chiar dacă nu o arăta, știam chiar dacă expresia pe care o avea acum întipărită pe chip era rigidă și serioasă, ca o stâncă. Ceva pulsa de durere în interiorul meu când îl vedeam așa, când conștientizam că nu eram atât de puternică încât să-l fac să fie complet vechiul el. Aveam nevoie de timp, dar de când ne cunoscuserăm timpul nu fusese niciodată de partea noastră.