Atinși de flăcări: Scântei (I)

*Scântei: Kit Huxley

           

3.      KIT HUXLEY

Încă îmi tremurau mâinile când m-am aşezat în pat, cu termosul de ceai fierbinte pe noptieră. Geamul avea jaluzelele netrase și lumina lunii cădea peste cuvertura cu care m-am acoperit. M-am ghemuit cu picioarele la piept, legănându-mă lent în stânga și în dreapta ca somnul să mă fure mai repede. Mintea şi gândurile intense nu-mi dădeau pace, dar cel mai tare mă deranja nodul din stomac ce părea că se strânge din ce în ce mai mult. Gale mă adusese acasă după incidentul cu Hades, încercând să mă convingă să stau cât mai departe de spirit, deşi asta era imposibil, şi nu doar datorită jurământului făcut. Dar poate avea dreptatea lui. Hades dispăruse imediat ce riscasem să fiu văzută, fără să-i pese că eu eram o fiinţă vie ce putea să se rupă în două la un aşa impact cu solul.

Și abia acum înţelegeam că nodul din stomac care mă chinuia încă de atunci se datora sentimentului chinuitor de dezamăgire, care s-a ivit imediat ce am privit în jos și nu l-am mai văzut pe el stând acolo. Mi s-a strâns inima în piept la acel gând şi am închis ochii ca să mă liniştesc. Tot ce vedeam era un abis negru şi uram asta, pentru că îmi aducea aminte de Hades și mă îngrozea din ce în ce mai tare prezența lui constantă în mintea mea. 

Când camera s-a răcit dintr-odată, am încremenit. Un fior mi-a urcat pe șira spinării, ajungându-mi până în zona gâtului. Am închis cu putere ochii, temându-mă de ce aş fi putut vedea dacă-i deschideam. "Dumnezeule, e aici", am gândit panicată, incapabilă se respir normal, cu inima bătându-mi în piept ca ticăitul unei bombe cu ceas. Trebuia să mă liniştesc ca să creadă că dorm şi să plece. Nu-mi plăcea să-i simt ochii pe trupul meu, mai ales într-un moment atât de vulnerabil cum era acela. Totuși, faptul că nu mai răspândea atât de multă răceală în jur său şi nici că nu-l simţisem mai repede apropiindu-se mi-a dat de bănuit.

Ceva era în neregulă.

—Ce vrei, Hades? am zis din cuvertură, deschizând ochii ca să privesc spre geam.

Nu-mi răspunse. Stătea tăcut, undeva lângă birou, şi ochii mei doreau să-i întâlnească cu orice preț pe ai lui, aşa că m-am luptat cu toată voinţa mea ca să înăbuş acel impuls și să-l fac să dispară odată pentru totdeauna. Am stat în linişte secunde bune, până când am cedat şi m-am întors. Când privirea mea a căzut pe el, mi-am dat seama că bănuielile mele începeau să se adeverească. Acum părea mai palid ca înainte, iar ochii lui strălucitori erau nişte găuri negre şi îndepărtate. M-am ridicat în şezută, privindu-l destul de îngrijorată, poate prea îngrijorată după ceea ce-mi făcuse cu doar câteva ore în urmă.

—Ce s-a întâmplat?

—Ai medalionul? m-a întrebat, iar vocea îi era răguşită și tremurândă.

Am zvâcnind din pat, pășind rapid până în dreptul lui. Pe moment, nu mi-a mai păsat că mă lăsase suspendată la şase metri de sol şi nici că mă întrebase de medalion şi nu de sănătatea mea. Îl vedeam cum tremură, cum venele de la încheieturi şi de pe gât i se umflaseră, cum ochii începuseră să i se împăienjenească de lacrimi deşi nu avea nicio rană. Era mort. Cum putea păţi una cu asta?

Am întins mâinile din instinct, să-l prind de umeri când dădu impresia că se chirceşte la pământ, dar degetele mi-au trecut prin el și Hades se dădu cu un pas în spate, ca și cum încercarea mea de a-l ajuta mai rău îl rănise. Mă privea îngrozit, ceea ce-mi făcut stomacul să tresară. Era mult prea transparent acum. Puteam vedea biroul din spatele său din ce în ce mai mult. În cele din urmă am legănat afirmativ din cap, drept răspuns pentru întrebarea de mai devreme.