Atinși de flăcări: Scântei (I)

*Scântei: Legământul

8.  LEGĂMÂNTUL

       Deşi ne aflam fiecare în colțuri opuse ale camerei, privirea mea reușea să stea intersectată de ceva minute bune cu cea a lui Hades. Era rezemat cu spatele de corpul vechi al bibliotecii în care acum nu se mai afla nimic, cu brațele la piept și picioarele încrucișate. Stătea astfel și mă privea încă de când intraseră pe ușă Kit şi restul. Rana pe care o aveam fusese curaţată de asistentul Huxley, iar pe umeri îmi căzuse hanoracul lui Ezra, care acum îl ajuta pe Benjamin cu desenatul unei pentagrame pe podeaua din sufrageria conacului. Ron căuta neîncetat prin paginile unor cărţi, cu chipul lipsit de orice expresie liniștitoare.

       —Straşnic blestem, Hades, zise el în cele din urmă, încă cu privirea rătăcită în paginile vechi. Dacă fata murea, trebuia să găsim un necromant nou.

       Am tresărit fără să clipesc, însă, iar Hades îşi încleştă maxilarul, un mușchi zvâcnindu-i. Avea o stare de spirit pe care nu o înțelegeam, undeva între furie, iritare şi încă ceva ce nu reuşam să descifrez, dar care avea legătură directă, mai mult ca sigur, cu mine. Ba chiar îmi aruncase una dintre cele mai aspre priviri când Ezra se interesase de modul în care mă simţeam. Când i-am acceptat hanoracul, mă aşteptam ca ceva să explodeze în apropiere, dar Hades s-a păstrat pe linia de plutire.

       Şi dintr-un motiv mult prea bine cunoscut inimii mele, îmi plăcea asta.

       Cu toate acestea, se ţinuse departe de mine după ce Cabalul ne-a întrerupt unul din rarele momente în care Hades era cu adevărat Hades, nu monstrul creat de Radon. Dar până şi acum în ochii lui negri ardea regretul. Regreta că mă rănise, iar modul în care privise spre rană când Kit o dezinfectase —ca şi cum îmi găurise întreg pieptul nu doar mă tăiase superficial cu un pumnal— îmi strânsese stomacul. I-aș fi spus ceva, orice, doar ca să vorbim, dar mereu dispărea şi apărea, semn că nu era momentul potrivit să purtăm o discuţie, nu când restul ne-ar fi auzit —cel puţin pe mine.

       —Gata, l-am auzit pe Benjamin spunând într-un final, şi s-a ridicat de jos cu bucata de cărbune în mâini.

       Steaua magiei negre, pentagrama imprimată pe podea, părea că străluceşte în lumina lumânărilor care împrejmuiau camera. Atmosfera nu făcea decât să mă agite şi mai puternic. Îmi fremătam mâinile şi îmi scuturam în sus şi în jos picioarele, inspirând apăsat și mai apoi expirând puternic. La fiecare inspiraţie tresăream din vina durerii ce-mi biciuia pielea din jurul rănii. Am strâns din dinţi, ridicându-mă în picioare pe una dintre scările care duceau la etaj.

       —Joy, mi se adresă Benjamin ferm. Urcă, te rog, la etaj şi adu pumnalul lui Hades.

       Am înghiţit nodul din gât, privind în locul acum gol unde stătuse până atunci Hades. M-am rotit pe călcâie şi am urcat până pe holul de la etaj, bâjbâind prin întuneric până la el în cameră, întrucât învățasem deja locul aproape ca în palmă. O lumină slabă provenită de la felinarul de afară intra prin geamul deschis, prăvălindu-se peste podeaua pătată cu sângele meu. M-am înfiorat, aplecându-mă să adun lama strălucitoare de unde aterizase când Hades o aruncase. Am şters-o de materialul blugilor şi m-am întors, icnind de spaimă pentru un moment. Am oftat uşurată în următoarea clipă.

       —Nu te mai furișa aşa, am murmurat blând, ridicându-mi capul, ca să-l privesc pe Hades în ochi.

       Era exact în faţa mea, cu spatele arcuit înainte, ocupându-mi întreaga imagine trimisă pe retină. Am clipit ușurel, ridicându-mă pe vârfuri. El nu spuse nimic câteva secunde, ca mai apoi să îşi conducă un braț spre gâtul meu, acolo unde rana încă pulsa nebuneşte. O rafală de vânt rece s-a prăvălit peste locul sensibil, stingând focul durerii. Am suspinat datorită uşurării.