Atinși de flăcări: Scântei (I)

*Scântei: Pedeapsa trecutului

           

2. PEDEAPSA TRECUTULUI

—Planul tău e sigur, nu? am repetat, pentru cine știe a câta oară, întorcându-mă cu fața la Hades, ce stătea cocoțat pe marginea biroului meu, cu palmele ascunse în buzunarele pantalonilor săi de stofă.

—Dacă Kit te va prinde, îi spui de mine și o să fii în siguranță, îmi răspunse, ridicând nepăsător din umeri, cu ochii îndreptați spre geamul deschis. Când l-am văzut ultima dată, nu era în stare să arunce nici măcar cu o pietricică după un câine. Poate e așa și acum.

—Nu pari prea sigur de asta, am spus, scoțându-mi capul din dulap ca să-l privesc.

El își întoarse fața spre mine. Părea în tocmai ca cea mai frumoasă sculptură pe care o ființă umană ar fi putut să o vadă, cu liniile feței trasate elegant, cu ochii ce i se mișcau ageri peste tot, cu părul negru ce-i atârna peste frunte. Dar poate nu frumusețea lui exterioară mă făcea să-l compar cu acele blocuri de piatră, ci modul în care își stăpânea reacțiile, felul în care rânjea mecanic, ca și cum avea un program bine întipărit în minte și-l urma cu strictețe de fiecare dată. Părea reținut, și asta în modul negativ al cuvântului, pentru că mă irita suficient de tare misterul în care era învăluit ca să-mi doresc să-l descopăr așa cum era el, de fapt, nu așa cum prefera să se arate. Ochii lui, însă, erau singurii care îl mai făceau să pară uman. Știam că frumusețea pe care o deținea pe exterior era opusul a ceea ce el era, de fapt, în interior. Probabil că Raiul și Iadul se ciocniseră în clipa în care el deschisese ochii pe lumea asta.

—Circumstanțele schimbă oamenii, Joy, îmi zise, și-și mută din nou privirea spre geam.

—Alte circumstanțe nu îi pot aduce înapoi, așa cum erau înainte?

Își întoarse din nou capul, cuta dintre sprâncene devenindu-i vizibilă, ca și cum întrebarea mea nu avea sens în mintea lui.

—Nu cred că există reciprocă, răspunse.

—Eu cred că da.

—După ce ai spart o oglindă, îi mai poți lipi bucățelele la loc? se repezi să zică, iar un mușchi de pe maxilar i se contractă. Asta e circumstanța care distruge. Care este cea ce poate repara totul, Joy?

—Probabil că cea care reușește să creeze ceva frumos din rămășițele distruse.

Rămase cu privirea fixată pe mine timp de câteva secunde, secunde pe care eu le număram agitată în minte, neștiind de ce mă simțeam atât de tulburată de vorbele lui și de el însuși. Era un ticălos, și unul care avea să-mi facă rău dacă nu-l ascultam. Probabil că-i plăcea să-și tortureze victimile înainte să le distrugă. Singurul motiv pentru care mai eram în viață era faptul că mă folosea. Trebuia să mă obișnuiesc cu ideea, dar tot m-am încruntat nemulțumită de faptul că mă dojenam singură în gând, într-un mod intenționat.

—Nu pot pleca nicăieri în pijamale, așa că te rog să te evapori ca să mă pot schimba, i-am spus, făcând semn spre hainele împachetate pe care le țineam la piept.

Hades și-a rotit ochii în orbite și în următoarea clipă a dispărut din fața mea, camera scufundându-se din nou în liniște. Am așteptat câteva secunde, cu hainele în brațe și piciorul bătând în podea ritmic. Când o rafală de aer rece mi-a lovit ceafa, am inspirat frustrată, alegând un punct fix pe care să-l privesc cu pizmă, deși știam că el nu se afla acolo.

—Când spun „evaporat", vreau să pleci cu adevărat, Hades. Întoarce-te la conacul tău înfiorător și așteaptă-mă acolo.

Am auzit ecoul unui râset în spatele timpanelor și, când răceala din cameră dispăru, am înțeles că inamicul meu plecase de data aceasta pe bune. Am oftat, epuizată doar de simpla lui prezență, și m-am așezat pe marginea patului ca să-mi îmbrac pantalonii. Mi-am dat tricoul peste cap și l-am înlocuit cu unul curat, prinzându-mi părul într-o coadă ca să nu-mi fie cald, deși știam că, odată ce Hades avea să mă însoțească, nu urma decât să dârdâi de frig și nu alta. Niciodată nu mai simțisem o asemenea neliniște în preajma vreunui spirit. Ajunsesem să mă gândesc serios dacă el știa cât de puternică și cât de întunecată îi era aura, sau nu.