Atinși de flăcări: Scântei (I)

*Scântei: Punctul slab

10. PUNCTUL SLAB

Vântul era rece și-mi sufla părul de pe față. Mi-am încolăcit brațele în jurul mijlocului, ca să-mi țin singură de cald. Un suspin rătăcit mi-a părăsit buzele şi mi-am relaxat spatele după ce am reușit să mă calmez, renunțând la a mai plânge. Mă săturasem să o fac din astfel de motive. Era normal să nu simtă nimic. Eram anostă. Eram o fată credulă de care doar se folosise. Eram la polul opus lui Hades, şi trebuia să mă fi gândit la asta înainte să-i mărturisesc indirect ceea ce simt prin fuga aceea plină de laşitate. El avusese curajul să-mi spună adevărul. Eu trebuia să am tăria să-l accept.

M-am ridicat de jos la scurt timp după aceea, scuturându-mi pantalonii scurți. Am privit în jur, la felinarele ce luminau în cercuri trotuarul, şi am luat-o la pas în liniștea nopţii, tremurând ca varga deşi nu era frig. Era începutul lui august și în Syracuse asta însemna temperaturi de peste douăzeci şi cinci de grade. Mai aveam o lună şi începeam ultimul an de liceu şi tot ce făcusem în nesăbuita asta de vacanță a fost să stau după un spirit mai schimbător ca vremea primăvara, după un vrăjitor care era mult prea bun pentru toţi cei din jurul său şi un Cabal care aproape mă omorâse. Indirect ce-i drept, dar nu asta conta.

    Conta faptul că-mi ajunseseră până-n gât şi nu-mi doream decât să se sfârşească totul şi să fiu vechea eu, care atunci când desena nu-i făcea portretul lui Hades şi nici o panoramă a conacului Morgenstern. Eram mult prea obosită ca să le mai pot face față singură. Gale nu ar fi înţeles nici în ruptul capului ce simţeam. Ryan nici atât, iar bunica... Îi ascunsesem cea mai importantă decizie pe care o luasem până acum în toată viaţa mea. Dacă-i spuneam tocmai acum, când răul era deja făcut, aveam să o dezamăgesc mai tare ca niciodată. Şi totuşi aveam atât de mare nevoie de un sfat.

    —Unde este, bătrâno?

    Am tresărit, oprindu-mă în loc. Vocea ce răsună în aer era tăioasă, cu o octavă peste tonalitatea medie, şi era de femeie. Mi s-a tăiat respiraţia, urechile detectând de unde provenea sunetul strident. Crăpătura îngustă dintre două blocuri, prin care ar fi putut trece doar un om odată, ascundea o oroare pe care eu nu eram sigură că voiam să-o văd. Cu toate acestea, am păşit atent, încercând să recunosc prin întuneric persoanele ce se aflau în toiul unei confruntări. În capătul aleii dintre blocuri lumina o singură nocturnă. La puțină distanță depărtare spre dreapta, două corpuri erau lipite unul de altul.

    —Te-am întrebat ceva, Jossy,  vorbi din nou aceeași femeie de mai devreme, și cele două contururi se mişcară în obscuritatea înfundăturii.

    Mi-am ținut respirația atunci când unul din trupuri zbură prin aer şi căzu grămadă lângă stâlpul de iluminat. Am recunoscut imediat chipul schimonosit de durere, plin de sânge negricios, al doamnei Maddox, bibliotecara noastră de la liceu. Era o femeie de vârstă mijlocie, cu părul blond tuns scurt, încrețit ca un ciorchine de strugure, și un trup micuț și plăpând, încât m-a mirat faptul că impactul nu a sfărâmat-o complet. Dar cum era posibil să nu fie inconştientă după toate loviturile pe care le suferise? Tâmplele îmi bubuiau. Celălalt trup merse alene prin întuneric, cu spatele la mine, unduindu-se cu fiecare pas ca și coada unei feline. Era o altă femeie a cărui păr roşcat cădea în valuri perfecte pe spate, peste o geacă neagră de piele. Se aplecă şi o trase pe doamna Maddox de guler, trăgând-o cu iuțeală înainte.

    —Mai întreb o singură dată, mesagerule. Unde îl pot găsi pe Hades Morgenstern? Știu că e aici pe undeva și mai știu că tu ai informația care-mi trebuie.

    Inima mi-a căzut în stomac. Am făcut un pas în spate din instinct, fără să-mi mut privirea dinspre ele, și am călcat fără să-mi dau seama peste o doză. Sunetul iritant a răsunat cu ecou în gang și a distrus liniştea nopţii, femeia roşcată rotindu-se pe călcâie cu o viteză inumană, fixându-mă cu ochii săi strălucitori. Era atât de palidă la faţă, încât puteam să o confund cu un spirit. Când buzele roşii i se arcuiră diavoleşte într-un surâs, am rupt-o la fugă fără să mă mai uit înapoi. Îmi pocneau gleznele şi-mi bătea inima cu disperare între coaste, părul biciuindu-mi fața. Nu am apucat să alerg decât câțiva metri spre centru, că femeia îmi apăru de nicăieri în faţa ochilor, cât să-mi taie calea ca o pisică neagră. M-am oprit abrupt, făcând un pas temător în spate.