Atinși de flăcări: Scântei (I)

Scântei: Destăinuiri

Când l-am văzut pe Ron intrând în casă întreg, fără vreo urmă de pârjoleală pe haine, am reușit să răsuflu ușurată, ca și cum mi-ar fi fost puși plămânii înapoi în piept. Știam că Hades alesese să iasă afară ca să se calmeze, văzusem desenele ce-i urcaseră pe ceafă cât timp urla la Bruce și Ron, iar acum mă simțeam mândră că reușise să se stăpânească de unul singur. Știam, după chipul mai luminat al lui Ron, că discuția ce avusese loc afară rezolvase multe lucruri, lucruri ce îl bântuiseră pe Hades încă de când aflase adevărul despre viața în care trăise. Și pentru mine ceea ce se petrecea era mult, așa că refuzam să mă gândesc la ceea ce el simțea în continuare în acele momente, până ca sentimentele ce explodaseră înăuntrul său să se așeze la locul lor și să rămână doar niște amintiri neplăcute.

—Te așteaptă afară, vrea să vorbiți.

Mi-am ridicat capul spre Ron, ochii lui căprui fixându-mă ageri încă de când intrase pe ușă, înapoi în casă. Toți ceilalți aveau nevoie de timp să digere totul, așa că liniștea din casă devenise apăsătoare. M-am ridicat stângaci de pe scaun, continuând să mă uit la Ron. Îmi erau greu să-l privesc, pentru că, de când îl cunoscusem, Ron era cel rece, cu capul pe umeri, și părea ireal să spui că ajunsese vreodată să țină la cineva așa cum Loana îmi mărturisise că o iubise.

—Mersi, am răspuns, neştiind ce se cuvenea să spun.

Pentru prima dată, un zâmbet jucă în colţul gurii lui şi Ron ridică din umeri, prăbuşindu-se pe scaunul de pe care eu mă ridicasem. Am ieșit pe hol, îndreptându-mă spre ușa ce dădea în spatele casei. Razele soarelui se ascundeau printre nori în acea clipă, iar o rafală de vânt mi-a deranjat părul, eliberându-mi umărul pe care Hades mi-l însemnase seara trecută, probabil hotărât să mă facă să-nțeleg că, fără doar și poate, eram a lui iar el era conștient de acest lucru care mie nu-mi displăcea sub nicio formă.

Ajunsă pe veranda casei mi-a fost foarte ușor să-l văd. Stătea în picioare, cu mâinile ascunse în buzunarele pantalonilor și spatele ușor aplecat. Nu avea umerii încordați, însă se vedea de la mile depărtare că era îngândurat. Părea că ochise în iarbă ceva incredibil la care să se holbeze. Coborând ușurel cele două scări din lemn, am pășit cu precauție pe aleea pavată, apropiindu-mă de el. Nu știu de ce, dar imediat am simțit furnicături până în buricele degetelor. Dacă stăteam să mă gândesc, nu era pentru prima dată când simțeam asta atunci când el era aproape de mine. Nu-mi dădusem, însă, seama până atunci datorită senzațiilor care oricum mă treceau încă de când îl cunoscusem. Acum, însă, ceva era diferit și încercam să descopăr ce.

Mai erau vreo patru pași de parcurs până ca distanța dintre noi să nu mai existe și chiar atunci Hades și-a întors capul. Ochii lui negrii străluceau undeva între o fericire timidă, pe care nu dorea să o exteriorizeze, și ușurare, ca și cum faptul că discutase cu Ron, faptul că toți înțelegeau acum că Radon nu fusese vinovat de nimic, îi ridicase o piatră de pe suflet. Totuși, îl cunoșteam mult prea bine ca să știu că urma să aibă remușcări, dacă deja nu se gândea la faptul că Radon plătise pentru ceva ce nu făcuse și fusese pedepsit tocmai de propriul fiu.

—Ron mi-a spus că vrei să vorbim, am reușit să articulez, așteptând cu sufletul la gură să spună ceva care să-i reflecteze adevărata stare de spirit; Hades era un bun actor când venea vorba de ascunderea propriilor sentimente.

O clipă m-a privit fix, ca și cum nu îmi înțelegea vorbele, apoi mâna i s-a întins spre mine și m-a apucat de încheietură, trăgându-mă spre el. Am făcut și acei patru pași ce ne mai despărțeau și am rămas pironită în pământ, în fața sa, cu bărbia ridicată din două motive clare: să-l privesc în ochi, pentru că erau singurii ce-l trădau când nu se simțea în apele sale, și să aștept un viitor sărut pe care i l-aș fi dat încă de când ieșise val-vârtej din casă. După ce a țipat la Bruce și a părăsit camera, și eu dar și Ron ne-am ridicat simultan în picioare ca să mergem după el. Analizând bine situația, mi-am dat seama că atunci era momentul să stau în banca mea și să nu mă bag în ceva ce era mult prea complicat să înțeleg. Discuția lui Ron cu Hades nu mai putea fi amânată, iar acum mă bucuram că făcusem o așa alegere.