Atinși de flăcări: Scântei (I)

Scântei: Umanitate

Vântul șuiera printre trunchiurile de copaci, lovindu-mi obrajii și dându-mi părul pe spate. Lângă mine, Hades era tăcut, cu coatele rezemate de genunchi. Stăteam amândoi pe scările din faţă ale conacului, așteptând să plecăm din locul ăla plin de tristețe şi nebunie. Îmi fusese greu să-i spun ceea ce Loana făcuse, cum lui îi era greu să arunce la gunoi toate ideile pe care le avusese. Hades ştiuse toată viața un singur lucru: faptul că tatăl său îl urâse încă de la început, pentru că naşterea sa îi furase iubirea vieții. Acum afla că nimic nu era aşa cu adevărat. Nu îl cunoscuse niciodată pe adevăratul Radon și-l închisese în pentagramă cu o seară în urmă, crezând că el era cel ce-i făcuse rău tot timpul. Acum afla că mama lui, ființa care, se presupunea, trebuia să-l iubească cu toată fiinţa, îl folosise încă de la bun început ca pe o armă în jocul ei nebun care ar fi dus la distrugerea Cabalului. Hades era lovit din toate părţile, iar eu încercam cu ultimele puteri să-i pansez rănile, deși știam că nu eram suficient de puternică ca să șterg cu buretele toate senzațiile neplăcute pe care le simţea atunci.

Mi-am întors capul spre el ușurel, inspectându-i chipul din profil, căci privea fix înainte, cu fălcile încleştate. Ochii lui negrii nu mai erau oțeliți, ci pierduți, vulnerabili și răniți, exact cum îşi avea și sufletul. Deşi nu mai exista legătura magică dintre noi, puteam simți durerea ce exploda în el, cea care inunda totul cu valuri uriașe. Până la urmă Loana distrusese ceva; își distrusese propriul copil în încercarea ei egoistă de a avea o răzbunare și o iubire interzisă și îi dăduse lui Hades viaţa peste cap. Nu-i păsase decât de ea, dar mă întrebam dacă totul se datora și lui Azazel și puterii lui. Hades îi făcuse față, se luptase cu ea încă de mic copil, aşa cum spusese în acea seară, când mi-a mărturisit că mai pornise desenul şi în alte dăţi, dar îl oprise. Acum, când folosise din nou puterea, se lăsase condus de furie, de dorinţa de a se răzbuna pe Radon, iar înăbuşirea ei era imposibilă în aceste momente. Sentimentele ce ardeau în el o alimenta și nimic nu ar fi putut opri focul din interiorul lui, pentru că Hades asta era, de fapt. Era o flacără care, ţinută sub control, te putea încălzii când aveai nevoie, în timp ce, foarte uşor, se putea transforma într-un incendiu ce putea rade totul din jurul său. Era instabil, iar ceea ce se petrecuse acum îl zguduise şi mai tare.

—Joy? l-am auzit murmurând, şi am clipit des, imaginea sa, cu ochii aceia privindu-mă înfrânţi, copleşindu-mă.

—Da? am răspuns blând, trăgându-mă mai aproape de el, ca să-i pot atinge obrazul cu vârfurile degetelor.

A strâns din ochi, părând că se zguduie, apoi a deschis iar pleoapele şi m-a privit cu ochii umbriţi de genele lungi. Degetele lui m-au prins de încheietură şi mi-a tras brațul, împletindu-ne strâns mâinile.

—Îmi pare rău, l-am auzit şoptind, în timp ce-mi săruta podul palmei; a venit rândul meu să tresar şi m-am apropiat de el până ce ni s-au lipit coapsele.

—De ce? am întrebat confuză.

—Dacă te credeam de la bun început şi nu plecam aş fi putut să o împiedic să-ţi mai intre în minte.

—Mai contează asta acum? am murmurat, simţindu-mi vocea tremurândă datorită emoţiilor. Mai contează, odată ce suntem amândoi bine?

M-a privit fix o clipă, gândindu-se, apoi îmi prinse talia şi mă trase la el pe genunchi, brațele mele înconjurându-i gâtul. Mi-am rezemat tâmpla de bărbia lui şi am inspirat puternic aerul curat, făcându-mă mică la el în braţe, unde aş fi rămas toată viața, ştiind că nu exista un loc în care m-aş fi putut simţi mai în siguranță. Nimic nu ar fi reuşit să-i ia locul lui Hades, indiferent de ceea ce avea să se întâmple cu noi în continuare, nimic nu l-ar fi şters din sufletul meu vreodată, pentru că era unul dintre cele mai importante şi mai lungi capitole din viaţa mea.