Atinși de flăcări: Scântei (I)

*Scântei: Trecutul se întoarce

13. TRECUTUL SE ÎNTOARCE

—Charlotte—

În general, Charlotte avea un program bine pus la punct dimineața, program care se repeta zi de zi necontenit, fără nicio abatere. Lua un mic dejun bogat în fibre, pleca cu Haik în parc pentru o scurtă plimbare revigorantă şi se întorcea să vadă reluarea serialului său preferat undeva în jurul prânzului. Acum, însă, Charlotte nici măcar nu ştia dacă este dimineaţă sau nu. Rezemată cu spatele de un perete rece, cu hainele mototolite şi murdare, bruneta încerca să-şi prindă cascada de păr negru într-o împletitură. În acelaşi timp continua să murmure ceva, refrenul unei piese pe care o prinsese din zbor la radio, pe când se întorcea din Idianapolis. Un fior de durere îi traversă inima când își aduse aminte de momentul în care urcase în mașină și trântise portiera, privind în oglindă cum tatăl ei îi face cu mâna de pe trotuar. Poate, dacă nu ar fi plecat, acum nu se mai afla închisă în catacombele unei vechi închisori de sub o fabrică de cherestea de la ieșire din Syracuse.

Când își termină de împletit părul, care-i ajungea de voie până în zona lombară a spatelui, Charlotte se uită în jur, zăbovind doar o secundă cu privirea spre celula întunecată ce-i bântuia fiecare colţişor de minte. Blake nu mai scosese un cuvânt de când ea îi tăiase vorbele, în urmă cu câteva ore bune ce fuseseră de-a dreptul lungi cât o eternitate. Liniştea dintre ei era perturbată doar de zgomotul slab al respiraţiei ei, alături de ghiorțăitul pe care stomacul i-l mai scotea din când în când. Îi era atât de foame! Charlotte uitase când mâncase ultima dată. Acoperindu-şi abdomenul agitat cu o palmă, fata se ridică de jos, cu gândul de a încerca uşa. Când trecu prin faţa celulei cu pricina, ochii îi alunecară involuntar într-o parte. Charlotte simţi cum i se taie respirația la vederea lui Blake așezat pe jos, cu spatele rezemat de zid în partea opusă ușii, privind fix înainte. Părea mult prea palid şi ochii îi luceau în obscuritatea celulei precum cei ai unei pisici în noapte. Când Charlotte îngheţă pe de-a-ntregul în faţa lui, băiatul îşi ridică privirea încet spre ea. Părea de piatră stând acolo, singur, în tăcere, fixând-o ca şi cum vedea prin ea și nicidecum pe ea.

În final tânăra înghiţi în sec şi trecu prin fața lui, continuându-și drumul. Un nod i se strânse în pântece, dar fata încercă să-l ignore. Ajunsă în faţa uşii blindate, Charlotte inspectă şansele pe care le avea să dea peste unul dintre băieții ce veniseră cu Ysandre de partea cealaltă. Totodată, se întreba de ce Blake nu spunea încă nimic. De ce o lăsase să meargă până la uşă, odată ce putea exista posibilitatea ca ea să încerce să fugă? Charlotte se văzu întorcându-se cu fața la celulă, fiindu-i totuşi imposibil să-l observe pe băiat din acel unghi. Un fior rece îi urcă pe şiră și fata simţi propriile bătăi de inimă făcându-i rănile de la încheietură să vibreze. Îi pronunță numele în gând, dar nu avu puterea să-l și articuleze cu voce tare. Partea raţională din ea se temea de el ca de butelie, dar altceva, cealaltă parte naivă şi înţelegătoare, cealaltă parte pe care nu o putea înăbuşi pentru că de ea se lega umanitatea sa, o împingea spre gratiile ce-i separau, o împingea direct în gura lupului, ca şi cum aceea era cea mai bună, cea mai minunată greşeală pe care o putea înfăptui.

Charlotte se întoarse spre uşa din oţel, izbindu-şi de ea pumnii cu toată forţa. Zgomotul răsuna printre catacombe ca bubuitul unui tunet. Fata strânse din dinţi când rănile începură să o ardă sub bandaje.

—Hei! ţipă ea, cu voce răgușită, pentru că nu scosese un cuvânt de când se trezise. Hei, e cineva acolo?

Nu dură mult ca uşa să se deschidă. Un băiat roşcat băgă capul prin crăpătură, ochii lui căprui fixându-i pe ai lui Charlotte, ce se vedea brusc mult prea mică, ca şi cum intrase la apă. Băiatul dori să închidă uşa înapoi, dar ea îl opri, trăgând de clanță înapoi.