Agentia - joaca de-a identitatea

10

Capitolul 10
Cand deschise pentru prima data ochii, Alexandra ramase nemiscata. Nu stia unde se afla, sau ce se intamplase cu ea. Si inima ii batu mai tare, pret de cateva secunde. Apoi, totul reveni ca un flux nestavilit de apa, la fel ca inundatiile aduse de Amazon, in sezonul ploios.
Discutia cu Jace, dorinta care o incercase atunci de a-l proteja, intr-un fel sau altul, felul in care inchisese usa, si apoi, privirea furioasa a lui Dean. Nu, privirea lui bolnava. Se nelinisti, si incerca sa se miste, dar firele si acele perfuziilor o retinura.
Neavand incotro, isi micsora ochii furioasa. Furioasa, pentru ca intelese acum motivul pentru care era aici, intr-un pat de spital, furioasa pentru tot ceea ce ii facuse Dean, si cel mai rau si mai violent dintre toate, era furioasa pe ea, fiindca se lasase dusa de curentul prostesc pe care ea il numise dragoste. Ha! Asta nu era dragoste. Nu atunci cand iubitul tau incearca sa te omoare. Ce naiba era asta? O copie ieftina a Dl si D-na Smith? Inspira adanc, incercand sa isi calmeze afluxul de lacrimi. Un om normal, intr-o relatie normala, ar fi inselat, nu incercat sa isi ucida partenerul. Gandul asta o infurie si mai mult, si un alt rand de lacrimi se descatusara, dar ea refuza sa le dea drumul. Fiindca exact in acest moment, ea isi dadu seama ca singura persoana in care va avea incredere deplina va fi Jace. Si parintii sai, evident, dar Jace va deveni piatra ei de baza, sprijinul ei, si de ce nu, ceva mai mult de atat.
Era o copilarie, un lucru nesabuit sa se gandeasca la asta chiar acum, pe patul de spital, dar stia, invata sa accepte ceea ce fusese la vedere atata timp: ea si Jace erau atrasi unul de celalalt. De fapt, de Jace nu era asa sigura ca era atrasa de ea, ca persoana, cat de corpul ei, dar lasa asta la o parte. Daca viata lucrase in asa maniera incat sa i-l ia pe Dean si sa i-l dea pe Jace chiar si pentru scurt timp, atunci asa sa fie. Avea sa profite la maxim de tot timpul asta.  Simti totusi, momentul cand in ea, adanc in sufletul ei, se produse o schimbare. Alexandra cea din perioada lui Dean era ca si moarta. Acum, de cand il intalnise pe Jace, si de cand se intamplasera toate acele lucruri, luase nastere o noua Alexandra. Una mai puternica, mai putin naiva, si mult, mult mai determinata sa faca fata greutatilor. Oricare ar fi acelea.
Ce mai era inca actual, din vechea ei persoana, era dezamagirea. Nu durere. Nu era durere ceea ce simtea ea. Pentru  ca se asteptase, undeva adanc in mintea ei, stia ca Dean avea sa o dezamageasca cumplit intr-o zi.
Ochii i se umplura subit de lacrimi, albastrul sau verzui devenind cenusiu de-a dreptul. Asa o surprinse si medicul, cand intra in salonul privat, si isi ridica privirea din fisa ei.
-Buna ziua, scumpo, zise acesta pe un ton bland.
Alexandra isi indrepta privirea spre barbatul inalt, cu par carunt, si ochi caprui.
-Buna ziua, raspunse ea incercand sa isi stearga lacrimile.
-Cum te simti? Intreba el venind langa ea, si verificandu-i semnele vitale si totodata, starea ei generala.
-Sunt bine, marturisi ea, tragandu-si nasul zgomotos. Medicul rase cu caldura, si se indeparta usor, in timp ce isi trecea cateva notite pe fisa ei.
Dupa cateva minute in care o examina atent, si ii puse alte intrebari legate de starea ei, el o intreba:
-Te simti in stare sa primesti vreun vizitator? Ai aici o intreaga armata care te asteapta, spuse el, privind-o cu acei ochi calzi ai sai.
Alexandra il privi, realizand ca in timp ce medicul, care se prezentase drept Ethan Northbridge, ea se linistise sufleteste, mult mai mult decat ar fi crezut. Ii zambi la fel de cald pe cat o facuse Ethan cand intrase in camera, si aproba, dupa care il intreba aproape imediat:
-Domnule doctor?
-Da? Intreba el rabdator.
-Ah… eram curioasa… e cumva un… ezita scurt, apoi inspira si zise: un tanar brunet?
-Te referi la tanarul chipes care nu s-a ridicat de pe gresia rece de cand ai fost adusa? Si care l-a amenintat pe unul din paramedicii nostri? Da, e aici, zise el zambind, cand vazu expresia incurcata de pe chipul fetei.
-Ati vrea sa…
-Nu e nevoie sa mai intrebi, zise el, si dupa ce ii facu complice cu ochiul, si o vazu zambind, parasi camera, incantat ca fata nu ramasese cu cicatrici fizice.

In urma lui, Alexandra ramase ganditoare. Un zambet ii lumina usor fata, cand se gandi cat de protector fusese Jace, cand venise vorba de ea. In toata nebunia asta, cu Dean facandu-i atata rau, si el o protejase tot timpul. Zambi si mai larg, cand se gandi cat de mult se inselase in privinta lui. Da, era sarcastic, cinic si rece, si da, avea o aroganta mare cat vulcanul de pe Marte, dar era bun in ceea ce facea. Si era bun, protector si expert in meseria lui. Nu ii spusese el ca ceva e putred in legatura cu  Dean?
Curand, usa salonului sau privat se deschise, si ea isi ridica privirea plina de speranta spre cel care umpluse intreg cadrul usii. La fel ca noaptea si ziua, negru si albastru, cele doua priviri se conectara, si ceva paru sa sfaraie intre ei. O electricitate mult, mult mai puternica decat pana acum, care ii ducea la un alt nivel, pe fiecare dintre ei. Pentru ca amandoi admisera in tacere, ca era ceva mai mult de o atractie, care exista intre ei. Si in acelasi timp, admisera asta, si incetara sa mai lupte impotriva ei.
Alexandra il privi in ochi pe Jace, cautand acolo tot sprijinul, curajul si puterea de care ea avea nevoie acum. Si le gasi. Pe toate trei, fara echivoc, si inca ceva in plus. Ii zambi. Slab, dar reusi sa zambeasca. Jace lasa sa ii iasa tot aerul pe care si-l retinuse pana acum, de teama ca nu stia in ce stare se afla Alexandra.
-Hei, zise el incetisor, avansand cu grija. Ochii aceia intunecati o priveau ingrijorati, si o analizara cu mare atentie, dornici sa gaseasca orice rana mai grava care ar fi putut-o costa poate chiar si viata. Din ceea ce era la vedere, el nu putu sa vada  mai nimic, si pentru moment, respira usurat, desi, imbracata in acea camasa, parea sa se piarda oricand in ea.
-Buna, raspunse ea emotionata, in mare parte pentru ca nu mai avea grai. Felul bland in care o privise ii taiase respiratia. Intinse mana spre el, si spre uimirea lui, nu numai ca ii intinse si el mana, ci o si stranse puternic. Amandoi erau pilonii de rezistenta ai celuilalt, acum. Modul prin care aveau sa treaca prin aceasta batalie.
Jace se aseza cu grija pe pat, langa ea, si continua sa o priveasca in ochi. Ii trase incet mana spre el, pana ce cotul lui se aseza pe propriul genunche, si palma ei mica si firava se adaposti in a lui. Amandoi zambira, cand privira contrastul.
Apoi isi ridicara privirea. Si amandoi ramasera blocati. Le era frica si sa respire. Razele slabe de lumina ce razbateau prin fereastra, si bipaitul constant al aparatelor erau singurele lucruri care deranjau scena. Dar la un moment dat, nici acestea nu mai erau luate in seama. Erau doar ei doi, intr-o lume pe care si-o creau acum.
Foarte incet, degetul mare al lui Jace mangaie dosul palmei Alexandrei, si ii stranse mana, o idee mai tare, doar. Simteau socurile de placere cu o intensitate izbitoare, si in ciuda a toate acestea, nici unul dintre ei nu isi simtea bataile inimii. Erau extrem de linistiti, si impacati doar stand asa, in linistea lor.
-Stii, incepu Jace, fara sa se mai teama o clipa de ce va zice, am crezut ca mor cand te-am vazut jos acolo, inconstienta.
Ea zambi usor, si se aseza mai bine, incercand cumva, sa fie mai aproape de el.  El prinse imediat ideea, si se apropie milimetric de ea. Dar nici unul nu zise nimic despre asta.
-Nu am simtit mai nimic, marturisi ea, pe o voce molcoma. A fost… nu stiu. Parca m-a izbit ceva imens, si apoi… nimic.
-M-am temut ca te-am pierdut, zise el.
-Ei, sunt aici acum, nu?
-Asa e, rase el, simtind cum tensiunea aceea, inexplicabil de placuta incepea sa se disipe usor, lasand in urma cativa vapori, totusi. Se miscara amandoi, dar nu se indepartara nici macar un centimetru unul de celalalt.
-Jace, pot sa te intreb ceva?
-Orice, zise el privind-o in ochi.
Isi duse mana libera spre fata, si isi dadu o suvita de par dupa ureche, apoi zise:
-A fost Dean, nu-i asa? Desi stiuse tot timpul raspunsul la intrebare, vroia totusi ca Jace sa confirme asta.
Jace nu raspunse cu voce tare, dar ea isi dadu seama, inca dinainte ca el sa aprobe cu o miscare a capului. O vazuse in privirea lui, care devenise subit mai rece.
-Ai avut dreptate tot timpul, admise ea incet.
-Asta conteaza mai putin acum.
-Din contra, il asigura ea. Se incrunta usor, apoi intreba: Cu el ce s-a intamplat? Adica, stie?
-Mi s-a spus ca a plecat imediat dupa ce… Dupa ce am avut acea discutie, ii reaminti el, simtind cum un zambet ii inalta colturile buzelor.
Imediat, Alexandra incepu sa rada, si chiar sa roseasca putin, spre uimirea amandurora.
-El nu stie ca sunt inca vie, nu?
-El nu stie ca el este suspectul principal.
Alexandra nu fuse deloc luata prin surprindere de aceasta afirmatie, asa cum se asteptase  Jace.
Cand ii vazu privirea confuza, ea il lamuri:
-Am stiut, tot timpul ca aveai dreptate, intr-un fel sau altul, doar ca nu am vrut sa recunosc asta cu voce tare, zise ea, incetand sa il mai priveasca.
-A mai fost si altceva de care ai stiut tot timpul? O tachina el, incantat peste masura ca ea se simtea asa bine.
-Hai sa nu intindem coarda zise ea, evitand sa marturiseasca singurul lucru care ii statea pe limba. Jace rase, semn ca isi daduse seama imediat la ce facuse ea referire.
Dupa ce o analiza cateva minute in tacere, fiind atent sa vada cat de mult efect avusese intreaga zi asupra ei, Jace zambi multumit, si ochii ii stralucira, cand vazu ca si ea il privea cu aceeasi intensitate. Incet, isi duse mana libera catre chipul ei, si ii atinse incet pielea alba, fixandu-i buzele pentru cateva clipe.
Inima Alexandrei incepu sa bata mai tare, pana cand fata credea ca avea sa isi ia zborul din piept, iar ea sa cedeze de-a dreptul.
La randul sau, Jace simti in plin intensitatea dorintei de a o atinge, mult timp dupa ce isi retrasese mana. Se voise un gest delicat, bland, afectuos, dar se transformase in cu totul altceva.
Isi lua insa privirea repede de la ea, cand in salon intra medicul, urmat de o asistenta tanara, zambitoare.
-Cum se simte frumoasa noastra?
-Ceva mai bine, zise Alexandra, desi mintea. Acum ca Jace se ridicase, si se indepartase de ea, ii era frig.
-Sunt incantat sa aud asta, o asigura doctorul, si dupa ce puse fisa pe dulapul de langa patul ei, o privi, apoi il privi si pe Jace. Crezi ca putem sa cadem la o intelegere? Intreba el pe Jace.
-Desigur, raspunse acesta, devenind dintr-o data mai atent. Isi duse mainile adanc in buzunare, si astepta calm propunerea medicului.
-Stiu ca ar trebui sa o mai tinem o noapte pe Alexandra aici, cel putin, dar nu prezinta socuri puternice. Mai degraba e obosita, decat ranita, si eu zic ca nu va pati nimic daca va pleca acasa. Desigur, am luat aceasta decizie dupa ce am analizat cu atentie cazul dumneavoastra, completa el, facand referire la intreaga situatie.
-Cred ca e in regula, zise si Jace. Eu insumi voi avea grija de ea, sa primeasca suficienta odihna.
-Sunt sigur ca asa vei face, tocmai de asta am si venit cu ideea aceasta. In clipa asta, toti stim ca e mai in siguranta langa cineva ca dumneavoastra, decat aici, in spital.
O ora mai tarziu, Alexandra era asteptata de o intreaga armata de oameni, asa cum ii spusese chiar doctorul. Ii imbratisa pe toti, care se purtau cu mare grija cu ea, si erau atenti sa nu o oboseasca prea tare.
Cand Alexandra o vazu pe Becky, zambi larg, si se lasa imbratisata e frumoasa blonda.
-Esti bine? Intreba Becky ingrijorata, analizand cu atentie corpul Alexandrei.
-Acum da, raspunse Alexandra, simtind prezenta protectoare a lui Jace, in spatele ei, la mica, foarte mica distanta. Intreg corpul ii fu strabatut de o caldura coplesitoare cand simti mana lui Jace pe mijlocul ei, si aproape ca inchise ochii de placere.
-Esti libera sa mergi acasa acum? Intreba Will dupa ce sotii Wright o imbratisara strans, iar Max o saruta afectuos pe obraz, si o stranse puternic in brate.
-Da, acum da, zise ea, zambitoare.
-In noaptea asta cred ca va trebui sa ramanem la parintii tai, zise Jace. Pana ce usa apartamentului tau va fi inlocuita, si apartamentul asigurat.
-De ce nu dormiti la noi? Intreba Max.
-Eu cred ca Alexandra va fi mai in siguranta, daca e si Max langa ea, admise Will. Eu va trebui sa plec spre Londra imediat, iar mama si tata sunt si asa speriati peste masura, si stiu ca e mai bine ca tu sa fii langa Max, ca sa o puteti proteja mai bine.
Desi Lydia gandea ca nimeni nu ar fi putut sa ii protejeze puiul mai bine ca ea, se puse totusi de acord cu planul fiului sau. Avea incredere deplina in Jace si Max, si nu le-ar fi pus nici o clipa sub semnul intrebarii indemanarea.
-Si eu cred ca e mai bine asa, raspunse si Paul strangandu-si sotia de mana. O privi, si zambi incurajator. Eu si sotia mea avem deplina incredere in voi doi, Jace, marturisi el.
In acel moment, in pieptul lui Jace exploda ceva necunoscut lui pana atunci, un sentiment pentru care nu avea definitie, dar care era al naibii de placut.
-Va multumesc domnule, zise el, mult prea emotionat ca sa mai adauge ceva. Invatase pana acum ca e dureros sa lasi pe cineva sa intre in viata ta, fiindca lasa in urma lor cicatrici ce nu pot fi reparabile, amintiri care nu dispar vreodata, dar aici, intr-un mic spital, el isi lasa sufletul in pace, si se lasa imbratisat de toata caldura care i se oferea. Si fiindca era prea pierdut in propriile ganduri, nu vazu felul in care il privea Alexandra. Nu vazu cat de mandra de el se simtea fata.