Agentia - joaca de-a identitatea

21

Podeaua scartai usor sub picioarele lui, iar maxilarul i se incorda imediat, in timp ce inima facu salturi ucigase in piept.
Fir-ar!
Inchise ochii, inspira pe nas si respira pe gura, incet, pentru ca inima sa i se linisteasca, astfel pieptul sau avea sa explodeze pana la prima usa.

In intunericul complet, ochii lui gasira formele subrede ale paturilor, in care ceilalti copii dormeau adanc. Unul din ei se misca, si din nou, inima ii rata cateva batai.  Ramase pe loc pana cand totul reveni la normal, si cand un minut intreg trecu si nici un zgomot nu se mai auzi in camera larga, picioarele sale isi gasira din nou drumul spre usa principala, ce avea sa il scoata de aici o data pentru totdeauna.

Pentru prea mult timp fusese un copil plapand, neajutorat si ridiculizat pentru coatele osoase si pielea translucida si palida.
Acum venise sansa sa demonstreze tuturor cat de puternic este el cu adevarat sub acel ambalaj slabit.

Desigur, pana la iesirea finala mai avea multe obstacole de intalnit si de trecut, dar nimic nu il va mai retine. De data aceasta, nimeni nu il va mai prinde, nu il va mai bate si nici nu ii va mai taia ratia de la mancarea si asa proasta.
Pasi cu foarte mare atentie pe podeaua veche de zeci de ani, si se opri in dreptul usi. Acum e-acum! Gandi, inspirand adanc aerul inchis din camera. Dar ce mai conta? Dupa aceasta usa si inca alte doua, il astepta libertatea mult tanjita.
Duse o mana mult prea slaba la maner, il roti la fel de grijuliu ca pe lacatul unui seif, si cand in intuneric rasuna declicul care il anunta ca usa este deschisa, mai astepta o alta secunda pentru a se asigura ca nimeni nu l-a auzit.
Cu respiratia taiata, incepu usor usor sa deschida usa, luptand in acelasi timp cu subconstientul, pentru a putea auzi si alte sunete peste cele ale propriei inimi care i se izbea nebuneste de piept.
Lumina galbena de pe hol, mult prea slaba pentru a vedea la mai mult de trei metri in fata sa, palpai de cateva ori, se stinse pentru cateva secunde, si apoi se reaprinse, la fel de slaba ca inainte.
Dar cele cateva secunde fusesera mai mult decat necesare si un cadou mai mult decat binevenit pentru baiatul slab de treisprezece ani. Imbracat intr-o camasa mult prea mare si veche, si o pereche de pantaloni tociti in genunchi ce aveau rolul de pijama, baiatul isi facu drum tacut spre urmatoarea usa, cea care avea sa il duca la coridorul secret, coridor pe care il gasise in urma cu doua zile, pe cand isi cauta jucaria preferata, o bucata veche de carton, pe care stateau creionate in carbune trasaturile unui urs de plus.
Si odata cu gasirea jucariei preferate, si singura de altfel, stand arsa aproape in totalitate in spatele unui ghiveci cu flori, gasise si o bresa in scandurile vechi si roase de timp ce tineau loc de ziduri.
Mai exact, chiar in clipa in care ingenunchease pentru a-si lua jucaria, sau mai bine zis ce mai ramasese din ea, corpul sau lung, fara forma si cu mult prea multe oase vizibile pe sub piele, impinsese una din scanduri destul de tare pentru ca o bucata din ea sa cedeze.
Si astfel, stand acolo, cu restul cartonului in brate, plangandu-si inca incropitul urs, baietelul cu ochi negri ca noaptea fara luna avea sa isi intalneasca sansa de a scapa din orfelinatul despre care putea sa jure ca avea legaturi directe cu Iadul.
Isi amintea si acum, cand dupa o repriza buna de plans, si de altfel rusinoasa pentru un baiat, curiozitatea a inlocuit suferinta si depresia si degetele tale lungi si subtiri au sfaramat bucata cu bucata scandura veche, pana cand mintea sa a realizat ca acela era tunelul despre care tot citise in biblioteca aceea prafuita din spatele cladirii principale.
Da, acela trebuia sa fie! Era imposibil sa se insele. Si astfel, stand in patul sau in acea noapte, ascuns sub patura la fel de veche, baietelul isi croise un plan de scapare. Un plan, care cu voia celui de sus, avea sa ii aduca libertatea mult dorita.
Si acum, stand la doar doi pasi de usa prin fata careia trebuia sa treaca pentru a ajunge acolo, usa care apartinea camerei asistentelor, corpul sau fragil si slabit din cauza lipsei de mancare cauta energia necesara pentru a-si duce planul la bun sfarsit.
Inchise ochii si ridica piciorul pentru a-l pune in fata celuilalt. Doar ca acesta ingheta la jumatatea drumului, in aer.
Cateva chicoteli strabatura holul prost luminat, pana ajunsera la urechile baiatului. Si apoi, o voce amuzata si rautacioasa spuse de dincolo de usa:
-Iti vine sa crezi? Bietul nefericit. Are un frate ce probabil acum se joaca in nisipul de pe plajele din sudul Italiei, si el abia de supravietuieste de pe o zi pe alta.
Un alt val, de data asta de rasete in adevaratul sens al cuvantului il facura pe baiatul infometat si infrigurat sa isi incrunte sprancenele. Despre cine vorbeau? Cine era acel nefericit? Cine, dintre cei de aici, aveau un frate, si de ce nu i se permitea sa se intoarca la familia lui, in acel loc din Italia?
-Daca mi-ar pasa putin, poate as varsa o lacrima, se auzi o voce malitioasa printre celelalte.
-Eu tot nu inteleg despre cine vorbiti, marturisi o voce ceva mai subtire. Toti dintre copii de aici au fost adusi fiindca nu au familie sau vreun tutore legal.
-Ah, dar aici gresesti, draga mea, rasuna o voce, neluand in seama ora tarzie din noapte. Mai sunt si cateva exceptii, si daca ai sa rezisti suficient de mult pe aici, ai sa afli fiecare secret intunecat al fiecarui copil de aici.
-Dar haide acum! De ce nu vrei sa spui?
-Ei bine, nu vad ce m-ar putea costa, altceva decat un minut din viata. Copilul se numeste Jason Miller, un infometat aruncat dintr-un centru in altul, fiindca ori face prea multe probleme, ori nu socializeaza destul cu ceilalti copii. Iar aici a fost locul perfect pentru el. Un loc la fel de deformat de trecut ca si el.
Lacrimi amare incetosara ochii baiatului, dar furia si urca ce il cuprinsera aproape fulgerator il incapatanara suficient cat sa nu permita nici uneia sa alunece in jos pe obraji.  In schimb, picioarele sale goale gasira drumul pana la tunelul secret, si de acolo, pas cu pas, pe pamantul reavan si prin aerul intoxicat cu mucegai, pana ajunse la doua usi de lemn, inchise pe dinafara.
Dar nici macar lacatul ruginit si gandacii imensi nu il speriara. Cu ultimele forte, lovi cu piciorul blanile deja slabite, si cand acestea cedara complet, Jason Miller avea sa respire pentru prima data aerul libertatii, si al unei vieti noi, atat de diferita de cea pe care o dusese in orfelinate.