Agentia - joaca de-a identitatea

15

Capitolul 15

Alexandra putea sa jure ca fix in acea clipa, in acel moment in care simtise buzele lui Jace peste ale ei, lumea devenise mai buna, chiar si pentru o clipita. Pentru ea, fusese cel mai bun, mai frumos si mai perfect moment al vietii ei.  Simplul fapt ca era aici, langa el, era tot ce putea avea mai bun.
Un declick! Asta se activa de fiecare data intre ei, cand erau unul in preajma celuilalt, cand se atingeau, sau pur si simplu cand se priveau.  Simteau o intensitate care ii izbea pe amandoi in plin, si ii facea sa simta lucruri periculos de placute.
Era un moment de respiro pentru amandoi, sa fie ca acum, singuri, intr-o masina cu geamuri fumurii, undeva pe marginea unui drum, inconjurati de oameni care treceau pe langa ei, oameni nestiutori, si zapada. Multa zapada.  Alexandra se gandi ca nu si-ar fi dorit niciodata ca acest moment sa se termine. Daca ar fi ramas inzapezita aici, ei nu i-ar fi pasat nici cat negru sub unghie. Fiindca Jace ar fi tinut-o in brate, si ea s-ar fi bucurat din plin de prezenta lui.
Cu un geamat innabusit, Jace o trase mai aproape, si adanci sarutul, afundandu-si degetele in parul ei, si strangand usor, intr-un gest posesiv.
In cele din urma, cand nici unul din ei nu mai avea aer, si plamanii ii ardeau, Jace se retrase, nu inainte insa sa mai presare cateva sarutari apasate, pe buzele ei. O saruta apoi pe frunte, si Alexandra zambi, doar de placerea de a-i simti parfumul atat de familiar si placut, invaluind-o.
Inima o durea de dorinta de a i se arunca in brate, si de a ramane acolo, dar se forta sa revina la realitate.
Acum nu era momentul pentru copilarii, stia asta prea bine, dar cand ii vazu gura aceea bosumflata, si buzele atat de bine conturate pentru un barbat, ea izbucni in ras si ii puse gluga hanoracului negru, care il purta pe sub geaca, pe cap.
Asa arata si mai intunecat, mai misterios si plin de pericole. Alexandra il privi cateva clipe, socata de exploziile care aveau loc in pieptul ei de fiecare data cand il avea pe Jace atat de aproape de ea.
Ceva, ca o scanteie lua nastere in ea, si murea apoi intr-un cumul de artificii colorate, de fiecare data cand Jace o privea in felul asta, in care doar el stia cum, sau ea avea sansa sa il priveasca pe el, asa cum o facea acum.
-Tu esti cu adevarat un baiat rau, conchise ea, apreciativ. Daca am fi intr-un film, tu cu siguranta ai fi eroul negativ.
-Nu zau? Intreba el, amuzat si uimit de parerea ei.
-Mhm, chicoti ea, intinzandu-se si arajandu-i o suvita de par ce ii cazuse peste frunte. Totul e intunecat la tine. Parul tau e negru, ochii,  hainele, absolut tot.
-Si sa inteleg ca nu iti place?
-Din contra, marturisi ea, zmbind, iar Jace vazu cum ii scanteiau ochii.
-Adica?
-Adica, stii bine ca de prima data cand ne-am intalnit, a fost o scanteie intre noi. Nu vad rostul a ne mai da dupa degete.  Alexandra stia, stiuse in tot timpul asta ca avea sa vina o clipa in care sa recunoasca deschis atractia ei fata de el.
-Da, stiu, recunoscu el, zambind stramb, continuand sa o priveasca la fel de tandru.
-Am avut suisuri si coborasuri din prima zi, in care ne-am cunoscut, Jace. Ne-am ignorat, ne-am impuns, dar recunosc asta acum si o recunosc  oricand: am fost atrasa de tine de la bun inceput. Nu vad de ce as mai ocoli adevarul. Da, m-ai atras, chiar din clipa in care ai pus ochii pe mine. Felul in care m-ai privit, m-a facut sa simt fiori pe sira spinarii. Si m-a scos din sarite in acelasi timp, pentru ca nu vroiam sa simt asta, fata de tine sau de oricine altcineva.
-Pentru ca aveai o relatie cu Dean, nu?intreba el pe un ton calm, aparent neinteresat, desi putea sa jure ca nodul din gat i se marea cu fiecare secunda care trecea. Gandul ca ea ii apartinuse lui Dean il facea sa vada rosu in fata ochilor, exact asa cum i se intamplase si in aseara, cand el se intorsese atat de mandru, in viata ei.
Dar Alexandra simtise acelasi lucru, aceeasi atractie primara fata de el, in acea dimineata. Ce putea fi mai bine de atat? Si mai gresit?
-Da, recunoscu ea vinovata, evitand sa il priveasca in ochi, asa cum o facuse pana acum.
Jace zambi, desi era socat de sentimentul de tandrete care incepea sa  i se inlantuiasca in jurul inimii, tot  mai strans, atunci cand venea vorba de ea. In cele din urma, se intinse peste consola, si cu degetul aratator ii ridica incet barbia, astfel incat sa il poata privi din nou.
Isi trase gluga din nou de pe cap, o lasa sa cada pe spate, si zise:
-Stii, ai dreptate, nu are rost sa ne mai ascundem trairile astea, sau orice ar insemna ele, cum ai zis si tu mai devreme. Amandoi stim ca ceva-ceva  a fost intre noi inca de cand aproape ca ne-am ciocnit pe scarile alea.  Si nu ai de ce sa te simti vinovata. Meriti pe cineva.
Continua apoi, cand ii vazu speranta din nou aprinsa, in ochi, chiar de numai gandul ca altcineva sa o aiba era suficient sa il faca sa isi doreasca sa loveasca pe cineva, si ii facea sangele sa ii ia foc in vene, iarpulsul sa i-o ia razna. Sentimentul acesta, desi nu era chiar nou cand venea vorba de relatia lui cu Alexandra, il soca, prin intensitatea lui, si ii provoca dureri de cap, dar stia ca are dreptate.  Meriti pe cineva mai bun ca Dean, sa te iubeasca, sa te protejeze si sa te trateze exact asa cum meriti, Alex.
Alexandrei ii statu inima in gat cand auzi acel ton cald, plin de afectiune, pe care ii vorbea, si chiar daca stia ca mergea pe un teren minat, si in secunda in care i-ar auzi vorbele, el ar  putea deschide portiera  si sa o ia la fuga cat l-ar tine picioarele, ea intreba:
-Cineva ca tine?
Zambetul dragastos de pe chipul lui Jace disparu instantaneu, si chiar daca  nu o lua la fuga, expresia lui deveni una de granit, impenetrabila si la fel de posomorata ca vremea de afara. Se intoarse, se foi, si dupa ce gasi un loc care parea bun si confortabil, privi drept prin parbriz, la fulgii mari de zapada, si la masinile ce treceau nestingherite pe langa ei.
-Nu cineva ca mine.
Alexandra se incrunta, si  ramanand cu fata spre el, isi incrucisa bratele peste pieptul micut, si astepta rabdatoare ca el sa o priveasca din nou. Desi acum innebunea de furie, se forta sa ramana calma. Si rabdatoare.
-De ce insisti mereu cu asta? Intreba ea cand vazu ca el nu are de gand sa mai zica ceva sau sa se intoarca macar cu fata la ea.
-Pentru ca asta-i adevarul Alex, zise el clatinand din cap, si continuand sa priveasca spre soseaua aglomerata.
Alexandra simti cum ceva se frange, si moare, in interiorul ei. De fiecare data cand Jace ii spunea “Alex”, putea sa insemne doar doua lucruri: unu) era al naibii de serios,si nu mai exista cale de intoarcere, spre o alta solutie, si doi) insemna exact opusul, cand el redevenea acel barbat tandru, pe care ea ajunsese sa il adore, si sa il pretuiasca mai mult ca pe viata insasi. Dar acum, el nu era acel barbat, si cuvintele lui o scoteau din sarite.
-Ti-am zis vreodata ca esti de-a dreptul dobitoc?
Jace se intoarse brusc spre ea, si sprancenele lui tresarira, semn clar al surprinderii lui.
-De ce, ma rog?Si nu, nu cred ca mi-ai zis dobitoc pana acum. Catir, da, sau magar. Dar de dobitoc nu imi aduc aminte.
La ultima parte, Alexandra ii putea citi clar amuzamentul din privire, dar nu zise nimic pe tema asta. Cu toate acestea, se vedea ca inca mai era suparat.
-Pentru ca de-aia! Raspunse ea.
Jace nu se mai putu abtine, si izbucni in ras, facand-o pe Alexandra sa il priveasca uimita. Redeveni insa serios, aproape imediat, si ochii nu ii mai straluceau cu amuzament. De fapt, nu mai straluceau deloc. Erau de un negru de nepatruns, si se intunecau pe masura ce o fixa. Alexandra se trezi acum, ca si alta data, cuprinsa total de acea vraja.
-Stii ca oamenii tind sa se ataseze emotional de cei care i-au salvat dintr-o situatie dificila, nu?
Alexandra pufni iritata, si de data asta ea fu cea care isi schimba pozitia corpului, si odata cu ea, si privirea. Dar nu pentru ca ar fi ocolit adevarul, sau altceva asemanator. Ci pentru ca inima i se frangea cu fiecare secunda care trecea si el nu o tinea in brate, nu ii oferea popasul acela, momentul de suflu, departe de lume.
Apoi, ca marturie a incapatanarii ce domnea in ea, Alexandra isi intoarse privirea spre el.
Jace aproape ca sari sa o sarute din nou, atat de mult iubea trasatura aceasta de caracter a ei. Era o trasatura care avea sa o treaca prin multe intamplari, fie ele rele sau bune.
-Vrei sa ma scutesti cu scuze din astea si sa nu ma mai faci sa ma simt ca o femeie disperata dupa atentie? Acum cateva minute recunosteai cu mana pe inima ca si tu simti la fel ca mine.
-Asta fac?  Intreba el, privind-o cu o falsa confuzie.
-Jace, spune-mi clar si concis de ce nu esti potrivit pentru mine. Lasa joaca asta deoparte,  pentru moment, si fi serios. Cred ca merit sinceritatea ta pentru cateva minute. Zi-mi ce ai de gand cu mine, si cu noi doi. Pentru ca eu una nu mai inteleg nimic.
-Ce sa iti spun, Alexandra? Ofta Jace. Pur si simplu, nu sunt construit pentru asa ceva.
-Pentru ce naiba nu esti construit? Rabufni ea, nerabdatoare.
-PEntru asta! se rasti si el, desfacandu-si bratele larg. Nu sunt facut pentru a iubi pe cineva, Alex, marturisi el. Nu am iubit niciodata o femeie, si nici nu cred ca sunt capabil sa o fac vreodata. Cu douazeci si patru  de ore inainte sa te intalnesc pe tine, ma taram din patul unei femei de care nu imi amintesc nici cum arata, daramite cum o mai cheama. La dracu, asta a fost in principal motivul pentru care am acceptat sa vin aici, cu Max. ca sa nu ma mai sune ea. Am mintit-o ca plec in partea cealalta a lumii, doar ca sa scap de gura ei. Ridica din umeri, apoi zise: asta sunt eu. Asa e adevaratul Jason Miller, marele agent secret. Un om antrenat sa ucida, si atat.
Desi pana acum pe chipul ei nu se citise nici o expresie, nici un semn ca l-ar fi judecat, ca nu l-ar fi crezut, sau ca din contra, l-ar fi crezut si ar fi spus ca ii multumeste chiar, ca i-a deschis ochii in legatura cu persoana care era el cu adevarat, acum Alexandra izbucni in ras, spre totala lui uimire.
-Ce naiba gasesti de ras?
-Ultimul motiv nu se pune, zise ea, cu o licarire sireata in privire.
-De ce dracu nu se pune? Confuzia lui Jace era si mai mare acum.
-Pentru ca oricum ai fi venit special pentru caz, si tot ne-am fi intalnit. Iar in ce priveste ce ai spus mai devreme, un om nu poate fi construit intr-un fel anume, Jace. Nu suntem cladiri, sa fim construiti dupa un plan arhitectural. Inima noastra nu bate in pieptul asa degeaba. Bate ca sa simta. Asa ca nu mai fi copil, si accepta ceea ce simti, sau nu. Si stiu sigur ca asa a fost,a i simtit si tu ce am simtit si eu, si inca simt, fata de tine. Sper ca ai sa recunosti asta candva, cel putin fata de tine.
Pana atunci, eu iti spun un lucru: stiu ca iti pasa macar, de mine, si stiu ca ma vrei in siguranta, si risc chiar sa spun ca ti-ar fi al naibii de greu daca as pati ceva. Si stii cum stiu asta?
-Cum? Intreba el.
-Pentru ca daca nu ai fi tinut macar putin la mine, nu m-ai fi tinut asa strans in brate, langa tine, toata noaptea aceea, si nu ai fi stat dupa mine in spitalul ala nenorocit.
-Daca as recunoaste, asta nu ar schimba cu nimic finalul sau modul meu de a gandi asupra relatiei noastre, Alex, si tu stii prea bine asta.
-Naiba sa te ia, Jace! Nu am sa iti mai cer nici macar o clipa sa stai langa mine dupa ce se va termina asta, si nici macar nu am sa iau in seama ce ai spus mai devreme.
-Si ce dracu am spus mai devreme?
-Tot discursul ala ieftin si siropos, despre colegi, si toate artificiile alea, cum ca trebuie sa gasim placere in toata situatia asta.  Am fost trasa pe sfoara o data, am fost mintita si tratata ca pe un gunoi de catre Dean, chiar daca nu in fata. Tot m-a jucat fix cum a vrut el.S i nu am de gand sa se mai intample si a doua oara. Nu am sa ma rog de tine sau de orice alt dobitoc care imi apare in cale, si are de gand doar sa se joace cu mine. Stiu ca va fi greu pentru mine sa fiu tot timpul cu tine, in cazul asta, si pana ce toate lucrurile se vor termina, dar nu ma mai arunc la picioarele nimanui.
Asa ca, da, sunt de acord cu tine sa punem punct la toata treaba asta, sa nu ne mai jucam cu focul, si sa dam lucrurile pe fata. Sa rationalizam ca doi oameni maturi, si sa fim practici.
-Exact asta ar trebui sa facem , zise si el, enervat de faptul ca ea avea perfecta dreptate. Se jucasera cu focul prea mult, si riscau sa se arda.
Tensiunea avea sa atinga cote anormal de mari intre ei, stia asta, si ea o stia, dar Jace stia ca nu se mai poate atinge de ea, cel putin nu atata timp cat se aflau intr-o situatie de viata si de moarte.
-Perfect, zise si ea. Zambi, fals, ce-i drept, dar o facu. Aduse motorul din nou la viata, si se incadra din nou pe soseaua ce ducea spre casa.
Jace se  gandi ca ar fi trebuit sa ii explice de ce nu vroia exact sa se implice acum, in orice fel de legatura intima cu ea. Dar nu vroia sa complice si mai mult lucrurile.
Facuse iar greseala sa flirteze cu ea, pentru ca nu se asteptase ca ea sa reactioneze asa sincer. Si oricat de mult i-ar fi placut ca a facut asta, el nu putea sa declare deschis. Nu putea sa ii spuna ca mai mult decat sigur s-a indragostit de ea, si ca o vrea langa el toata viata lui, pana in ultima zi, sau cat de mult si-ar dori ca ea sa fie cea care sa il scoata din negura in care traise pana acum.
In schimb, trebuia sa o tina sub o furie mai mult sau mai putin constanta, pentru ca daca ceva s-ar intampla cu el, in timpul misiunii, ei i-ar fi extrem de greu sa treaca peste asta.
Asa ca mai bine pastra o distanta apreciabila, si cu putin noroc, aveau sa o scoata la capat.
Planul era simplu: tine-o pe Alexandra nervoasa, fiindca o Alexandra nervoasa e mult mai usor de a gestiona, decat o Alexandra timorata, si intimidata de intreaga situatie. Asa, el avea sa isi termine misiunea multumit ca nu a mai adus si alte daune asupra ei, in plus fata de ceea ce facuse deja Dean.
Usor de zis, greu de facut.
Cand ajunse acasa, Jace se opri direct la masa cu tarie. Avea nevoie de ceva puternic.
Discutia cu Alexandra il consumase psihic, si fizic. Il durea corpul, de nevoia de a o tine in brate, dar nu era bine. Filosofia de top a slujbei lui era aceea de a nu se implica intr-un mod emotional si personal cu cei cu care intra in contact, fiindca de acolo puteau lua nastere atatea conflicte, si complicatii de situatie, incat in cele din urma, puteau deveni fatale.
Ori el avea nevoie de logica. Multa, multa logica. Si o gura mare de whisky. Dadu un pahar pe gat, apoi isi umplu un altul, il lua cu el si se duse la bucatarie.
Curand, ajunse si Max acasa, si fluiera apreciativ cand vazu expresia intunecata de pe chipul prietenului sau.
-Cine dracu te-a zgariat asa rau?
Cand Jace ridica privirea iritata spre el, Max incepu sa rada.
-Lasa-ma sa ghicesc: Alexandra.
-Si nimeni altcineva, zise Jace, dand si ultima inghititura pe spate.
-Ohoo, usurel, il avertiza Max, venind langa el si luandu-i paharul din mana. De cate te-ai bucurat pana acum?
-Cine dracu crezi ca le-a numarat?
-Las-o mai usor, Jace, vorbesc serios.
-Nu e treaba ta ce fac si ce nu fac, se rasti Jace si se intinse dupa pahar, insa Max fu mai rapid, si il varsa in chiuveta.
-Du-te si fa un dus pana nu faci vreo prostie, Jace, il sfatui Max, clatind paharul si asezandu-l pe un suport.
-Ce te face sa crezi ca as face vreo prostie.
Max ii arunca  o privire care parea sa il intrebe pe Jace: “atat de prost ma crezi?”
-Bine, bine, mormai Jace, si isi ridica mainile, in semn de aparare.
-Du-te si comploteaza un soi de magie, fiindca am nevoie de tine si de completa ta competenta si rationalitate.
Oprindu-se din drumul sau spre baie, Jace se intoarse catre prietenul sau, incruntat, apoi il intreba:
-Ce vrei sa zici?
-A intervenit o situatie... ceva mai delicata.