Agentia - joaca de-a identitatea

24

Trei zile. Trei zile nenorocite de cand o pierduse. Nu mai dormise, nu mai mancase si se intoxicase cu cafea.
Avea barba crescuta, degetele facusera atatea carari prin par incat ar fi putut bate un nou record, iar camasa ii era patata in trei locuri de cafeaua aia ieftina de la automat. La tigari? Batuse si acolo recordul. Fumase patru pachete intr-o zi jumate.
Iar Lucy, una dintre colegele lui il fortase de-a dreptul sa inghita o jumatate de covrig. Asta fusese ieri. Acum era pranzul si corpul se lupta cu oboseala si nevoia crancena de a o avea pe Alexandra iarasi langa el. In siguranta. Asa cum ar fi trebuit sa fie tot timpul.
Telefonul suna langa el si il facu sa tresara. Tot biroul se incorda. Se uita, si cand primi aprobarea de la tehnician, ridica telefonul. Poate de data asta era Dean.
-Jace?
Ofta adanc, si ii raspunse vocei de femeie din capatul celalalt  al firului. Era nervos si agitat, dar se forta sa se calmeze.
-Da Becky?
-Stii ceva de Alex?
-Nu, Becky, imi pare rau. Dispozitivul de urmarire nu transmite nici un semnal. Nu a transmis nici o clipa.
-Ce crezi ca s-a intamplat cu el?
-Nu stiu. Ori i l-au gasit si l-au aruncat undeva, ori... nu stiu... nu am nici cea mai mica idee, zise frecandu-si obosit ochii. Uite ce e, te sun daca aflu ceva, da?
-In regula, accepta si Becky, cu o voce sparta. Jace?
-Hm?
-Te rog gaseste-o.

Cu un oftat greoi, obosit, puse receptorul la locul sau, si se uita la cei din jur, care il priveau fara retineri.. O cautase timp de doua zile non stop, in fiecare garaj, fabrica parasita, in port, in subsoluri, oriunde. Apartamentul lui Dean il sparsesera prima data, dar nici semn de ei acolo. Impartise toate acele sarcini cu Max, care acum se uita la el cu un aer sec. Erau pierduti. Nu aveau nici o pista.
Dean aruncase telefonul imediat dupa ce ii inchisese lui, si apoi parca se evaporase. Nu  vazuse nimeni, nimic suspect, in acea dimineata ploioasa de duminica.
Will si sotii Eremia se cazasera la un hotel apropiat si asteptau nerabdatori un semn. Orice. Will statea mai mult in Agentie, cand se facuse inteles ca nu accepta sa fie dat afara ca pe un caine. Era vorba de sora lui. Ross fusese nevoit sa accepte, in special cand Will le oferise date despre adresa de apartament a lui Dean din Londra, si  despre clubul de noapte al varului sau.
Unchiul lui, cel care lucrase pentru firma lui Will nu mai venise la servici de joia trecuta. Disparuse, si cei trei barbati nu s-ar fi mirat daca atunci cand il vor gasi pe Dean il va gasi si pe el.
Se ridica de pe scaun, si intra in biroul pe care Ross i-l oferise special pentru a adormi pe canapeaua de doua persoane ce umplea spatiul gol dintre birou si geam. Acolo se opri prima data, se arunca pe  spate, si isi freca ochii obositi si rosii, lipsiti de somn. Isi odihni apoi mainile pe abdomen si privi in tavan, incercand sa isi aminteasca zambetul cu care adormise pe buze  in noaptea dinaintea rapirii, pierduta in bratele lui. Isi amintea cum se ridicase si il sarutase, apoi zambise si mai larg, si pentru o fractiune de secunda, ochii ii stralucisera mai puternic ca niciodata, iar el se pierduse din nou in ei, ca de fiecare data.

***
Ii era sete. Avea gatul uscat, buzele crapate si o durea capul. Rau de tot. Timpanele redau cu putere bataile inimii, si simtea mai curand un vajait decat ceea ce se petrecea cu adevarat in jurul ei. Era legata la ochi cu o bucata de material si nu putea sa auda decat sunete infundate. Uneori pasi si voci, dar curand simtea alta intepatura ca aceea din gat, doar ca de data asta in brat, si apoi isi pierdea iarasi cunostinta. Cel putin nu fusese batuta. Ei bine, nu prea rau. Primise o palma destul de grea cand se zbatuse inainte de a doua injectie, si putea sa jure ca avea si acum obrazul invinetit.
Ce putea sa spuna sigur, totusi, era ca se afla intr-o camera fara soare si cu mult praf. Ar fi simtit razele soarelui cu siguranta. Dar in schimb simtea o raceala comuna magaziilor, sau pivnitelor, si ii venea mereu sa stranute.
Deci era intr-un fel de subsol. Stia ca avea o singura sansa sa dea de Jace. Din pacate, Dean ii aruncase lantisorul pe care i-l daduse Jace special pentru a o avea in continua urmarire, dar mai avea un as in maneca.
Trebuia doar sa i se dea o farama de sansa si va profita la maxim. O farama de incredere.
Stiind ca nu va primi mancare sau apa prea curand, decise sa se linisteasca. Nu avea nevoie de vreo cedare nervoasa. Trebuia sa isi pastreze cumpatul. Nu avea nici cea mai mica idee daca era zi sau noapte, sau de cand astepta aici. Stia ca trecusera minim doua zile. Si nici cat va mai avea sa treaca pana se va ivi sansa la care spera.  Se lipi de stalpul de care era legata si astepta. Altceva mai bun oricum nu avea de facut.