Agentia - joaca de-a identitatea

14

Capitolul 14
Vantul batea cu atata intensitate, incat prima data Dean crezu ca nu a auzit bine:
-Vrei sa repeti ce tocmai ai spus? Isi ceru tatalui sau, privindu-l neincrezator. O burnita cernuta incepuse sa cada peste oras, si peste aeroportul de la marginea orasului, facand totul sa para cenusiu si trist. Dar nu era ceva iesit din comun. O  astfel de vreme era perfect obisnuita in Anglia, iar cei doi barbati nici ca puteau fi mai obisnuiti cu ea. Fapt de la care pleca  si completa lor nebagare de seama. Amandoi erau absorbiti in planurile de a dobori familia Eremia cat mai repede si mai nemilos cu putinta.
Cu un oftat iritat, batranul Martin se opri pe prima treapta a avionului privat si isi intoarse privirea catre fiul sau, aruncand sageti de foc inmuiate intr-o iritare clara:
-Am spus, suiera el nervos, ca l-am sunat pe Christian sa vina sa te ajute in toata treaba asta. Cum eu nu sunt aici sa te dadacesc, are sa o faca el.
-Glumesti, nu?
-Ti se pare tie ca glumesc? Isi intreba el fiul, cu o mima serioasa, care arata totodata nerabdarea de a pleca cat mai repede spre America  si clima de acolo.
-Si cine va fi el, mai exact? Cum am sa-l prezint tuturor?
-Un prieten de-al tau, un var indepartat, putin imi pasa ce minciuni ai sa indrugi.
-Nu ai nici un drept sa imi faci asta.
-Pe dracu nu am! Rabufni barbatul, mai nervos ca niciodata. Nu ai fost in stare sa o rapesti cand ai avut sansa, acum taci si indura. Intotdeauna am crezut ca esti un papa-lapte, iar tu mi-ai adus dovada pe tava in clipa in care te-ai tarat la mine in birou ca un catel plouat, si ai spus ca nu ai putut sa o faci.
-Stii foarte bine ca nu puteam sa fac asta cand la nici cinci zeci de metri de mine erau doi agenti.
-Lingaii aia ar fi ajuns oricum prea tarziu, ii replica tatal sau. Tu ai fi fost demult plecat.
Cu maxilarul incordat, Dean se ruga la Dumnezeu, desi era o completa ironie, sa nu isi pocneasca tatal in nas chiar in clipa asta. Ce Dumnezeu stia el despre cum decursese situatia atunci?
-Cand am vrut sa plec de acasa, i-am vazut pe amandoi stand in prag, vorbind de parca...
-Si tu ca un bou ce esti, ai vazut rosu in fata ochilor,si ai fugit ca o pisica speriata, cand ar fi trebuit sa o iei si sa o aduci la mine. Invata odata pentru totdeauna idiotule, ca femeile nu sunt de incredere, si te inseala cu primul venit. Pe toti dracii, sunt sigur ca te-a mai inselat de atatea ori pana acum, incat si ea a pierdut numarul.
Dean voia sa isi faca tatal sa inteleaga ca era sigur ca Alexandra nu ar fi facut una ca asta, dar batranul sau nu ar fi dat doi bani pe asta, si in loc sa urce, ar fi scazut in ochii tatalui sau.
-Am sa o fac sa plateasca pentru tot, pentru pacatele parintilor ei si ale idiotului de frate-sau.
-Bineinteles, ca asta ai sa faci, raspunse celalalt barbat, cu emfaza, de parca asta ar fi fost ceva perfect logic. Ai sa o faci pe cateaua aia sa plateasca, si putin imi pasa cum ai sa actionezi, sau ce trebuie sa faci pentru a-ti indeplini misiunea. Ai o datorie fata de familie, si acea datorie consta in a-ti razbuna unchiul si tatal. Si acum pleaca, ma tii pe loc!
Dean se dadu un pas inapoi, apoi inca unul, pana ce se puse la adapost de ploaia marunta . Urmari, din umbra hambarului care era special construit pentru a adaposti avioanele personale, cu ochii micsorati, ingandurat, cum avionul tatalui sau prinde viteza pe pista, se desprinde, apoi  dispare in ceata si ploaia deasa. Oamenii se agitau in jurul lui, in pelerine galbene, fluorescente, pline de culoare, iar Dean, stand in mijlocul lor, imbracat in negru, arata lipsit de viata, ca un punct negru, mort. Lipsit de emotii. Gandurile lui erau pentru prima data, randuite. Stivuite chiar: isi jura ca indiferent de metode, se va razbuna pe familia Eremia. Pentru asta asteptase doi ani ani de zile, si indurase atatea. Si mai presus de toate, fiindca asta era singura cale de a-i recastiga respectul si increderea tatalui sau. Chiar de ar trebui sa o ucida pe Alexandra. Asta era doar un punct de bifat pe lista, in drumul sau spre razbunare. Nimic mai mult, nimic mai putin. Cu o ultima privire spre pista umeda, spre oamenii care inca se agitau, si masinile care erau tot timpul prezente pe pista, se intoarse si incepu sa isi contureze un plan de atac, care sa il faca demn de tatal sau.
In interiorul luxos al avionului sau, Johnson Martin forma un numar privat, si duse apoi receptorul la ureche, complet ignorant in legatura cu vremea de afara. Aici era cald, o atmosfera intima, in care el isi putea pune la cap planul sau de razbunare. Un declic usor il anunta ca persoana de la celalalt capat al firului raspunsese:
-Sunt eu.
-Ce s-a intamplat?
-Nimic care sa te ingrijoreze pe moment, raspunse el, luand o gura de whisky. Idiotul ala nu stie ca apartamentul fetei a explodat, si sunt convins ca nici nu va afla asta prea curand daca ea nu ii va arunca asta in fata.  Acum, uite ce vreau sa faci tu.
Johnson incepu sa ii  spuna planul sau persoanei din celalalt capat. Si cand inchise, se lasa relaxat pe spate, si sorbi inca o data din paharul sau. Zambi sagalnic, apoi isi ingusta ochii, gandindu-se cat de dulce e razbunarea. Acesta a fost ultimul sau gand insa, fiindca in clipa urmatoare, un bubuit puternic, urmat de o lumina orbitoare il aruncara intr-o lume a intunericului, din  care nu mai avea sa isi gaseasca niciodata scaparea.
***
-Nu vorbesti serios, nu? Alexandra parea complet descumpanita, in timp ce Jace ramasese impasibil. Cel putin la suprafata.
-Bineinteles ca vorbesc serios, raspunse Will incruntat, privindu-si sora ce parea complet uimita de planul lui.
-Will, nu plec nicaieri. Nu am de gand sa stau deoparte si sa vad cum Dean imi isi flutura armele pe aici, ca un criminal ce e.
-Iar eu nu am de gand sa stau deoparte si sa privesc cum el  scapa de tine, rabufni Will, deodata nerabdator.  Si nu stiu de ce nu a facut asta de prima data, dar nu vreau sa stau cu frica in san, si sa astept sa ne loveasca. 
-Putin imi pasa de ce a facut-o sau nu, eu vreau sa intelegi ca nu am de gand sa plec nicaieri. Nu am de gand sa fug. Baga bine asta in cap, Will.
La fel de tacut ca si pana acum, Jace o privi pe Alexandra, si nu isi putu retine explozia de mandrie din piept atunci cand vazu scanteia din ochii ei, si hotararea ei de a infrunta pericolul fata in fata.
Isi intoarse din nou privirea spre Will, care continua sa duca un meci tacut cu sora sa, si astepta pana ce acesta isi dadu seama ca este privit. Ii observa strigatul de ajutor din privire, si abia se abtinu sa nu rada.
-Nu vom pleca nicaieri, Will, rosti el linistit.
Cand il auzi, Alexandra se incorda toata. Oh, Doamne, vocea aceea. Acelasi glas care o facuse sa innebuneasca de placere cand ii soptise „noapte buna”, si rasuflarea lui ii incinsese pielea, acea voce care ii trimitea fiori de placere in tot corpul, si care o facea sa isi doreasca dintr-o data sa plece. Cu el. Doar ei doi. Sa ia in considerare planul lui Will si sa fuga cat mai departe, unde poate uita de lume, si sa leneveasca in bratele lui Jace. Dar, evident ca asa ceva nu era posibil.
Se scutura de gandul asta, si reveni la realitate, ascultand conversatia dintre Will si Jace.
-De ce dracu nu plecati? Nici macar nu mi-ati auzit planul.
-Pentru ca treaba mea este sa il gasesc pe nenorocit. Sa aflu cine este. Am facut asta. Primul pas din misiunea mea este complet. Acum urmeaza sa gasesc suficiente dovezi ca el este vinovatul, si apoi, al treilea si ultimul pas, este sa il inchid. Apoi, Alexandra este libera sa plece oriunde vrea si nici eu nici tu nu ai sa o opresti. Cred ca merita o vacanta dupa toata nebunia asta.
Alexandra simti un junghi de dor cand isi auzi numele rostit de el. De ce trebuia sa simta asa de fiecare data cand el ii rostea numele cu acea intonatie? De ce facea asta? Era evident ca daca intr-adevar simtise si el acea apropiere si atractie dintre ei doi, nu i-ar fi intors spatele imediat cum Dean s-ar fi intors. 
-Desigur, continua Jace, facand-o astfel sa revina din nou la realitate, se poate sa ma insel, si nu Dean sa fie suspectul principal. Poate de asta nici nu a spus nimic de incendiu.
-Probabil, raspunse Will, fara prea multa placere. Dar e ceva putred aici. Si vizita tatalui sau, si plecarea lui chiar inainte de explozie.... ceva nu se leaga.
-Ai perfecta dreptate, zise Jace,  lasandu-si instinctele sa preia controlul. Nu stiu de ce, dar am impresia ca Dean nu e decat o marioneta. Si ca nici macar el nu stie de ceea ce a pus la cale tatal sau.
-Si atunci ce facem? Intreba Will.
-Ne purtam normal. Alexandra va merge la scoala, eu o voi pazi non-stop, si daca Dean mai pleaca la Londra, ea va avea atentia mea completa.
-Ne-am inteles atunci, fu de acord si Will. Alex, puteti sa va intoarceti acasa, zise el. Mai am ceva de discutat cu Jace, dar il poti astepta in sufragerie.
-Sa il astept? Intreba ea uimita, privind pentru prima data in directia lui Jace. Si cand facu asta,  inima ii statu in loc. Jace o fixa cu privirea, fara sa lase ceva sa iasa la suprafata. Nici o emotie, nimic.
-Da, ti-am spus mai devreme ca Jace a venit cu mine.
-Inteleg, murmura ea, privind din nou spre Will, apoi fara sa ii mai priveasca pe cei doi barbati, iesi din camera, si inchise usa in urma ei.
Cand Will isi intoarse privirea spre Jace, radea.
-E mai incapatanata ca un catar cand vrea, jur.
-Mie imi spui, murmura Jace, privind cu un dor incomensurabil spre usa pe care tocmai iesise singura persoana de care isi permisese vreodata sa se apropie. Si cat regreta acum asta.
-O iubesti, nu?
Remarca pe care Will o facuse, desi sub forma unei intrebari il dezarma pe Jace. Nu se asteptase ca cineva sa vada asta.
-Nu inteleg la ce te referi, minti el.
-Pe dracu nu! Rase Will. Jace, uite ce e, zise el, redevenind serios,  nu vreau sa ma dau dupa degete. E sora mea si o iubesc peste masura. Si daca ar pati ceva, nu stiu ce as face. Stiu ca v-ati indragostit unul de celalalt, pana si un orb ar observa asta. E limpede, din felul in care te uiti la ea, insista el, cand vazu privirea arzanda a barbatului din fata lui. Stim amandoi cum sta treaba, asa ca nu mai e nevoie sa detaliez. Iti spun doar atat: Alex a fost intotdeauna o visatoare, de fapt, e mult spus asta, pur si simplu nu vedea decat partea buna a oamenilor, si cand l-a intalnit pe Dean, a crezut ca totul va fi lapte si miere. Si chiar si cand el pleca fara sa stie pentru cat timp, ea tot ii cauta scuze. Acum, ca stie adevarul, e de-a dreptul socata. A asimilat situatia, si a acceptat-o, doar ca nu stie cum sa o manevreze, si cum trebuie sa se comporte ea. Ce arsenal de emotii sa foloseasca pentru a face fata. Tot ce iti cer eu este sa ai grija de ea. Sa o protejezi asa cum ai facut-o si pana acum. Si iti promit ca nu iti va parea rau. Ai sa vezi. Da-i doar putin timp sa isi revina.
Jace analiza tacut vorbele lui Will, incercand sa nu arate cat de socat era de sinceritatea barbatului din fata lui. Da, era un bun agent, si da, isi risca viata in fiecare misiune, dar pe dracu, nu stia cum sa se descurce cu oamenii. Desi intre el si Alexandra se legase o legatura puternica, fusese totusi extrem de scurta, si ii era frica  sa mai incerce. De fapt, nici nu stia sigur ca frica era ceea ce simtea el. Era un sentiment ciudat, care nu ii permitea sa isi dea frau liber emotiilor asa cum facuse prima data. Nici macar nu stia daca era bine sa faca asta. Unul ca el nu era potrivit pentru Alexandra.
Acum, ca analiza mai bine situatia, stia ca prima data tratase totul cu superficialitate, si se bucurase mai ceva ca un copil mic care primeste o inghetata, atunci cand Alexandra il primise in viata ei cu bratele deschise. Si nu ar fi trebuit sa faca asta. Nu cand toti cei din viata lui fugeau de el ca de dracu'. Si nu ii invinuia. El insusi era cel defect. El nu stia cum sa ii tina aproape pe cei pe care ii iubea. Si de fapt, pe cine iubea? Iubise  vreodata pe cineva? Isi iubise mama, dar si ea il aruncase in nenorocitul ala de orfelinat. Mai erau Max si Ross. Max era prietenul sau, era ca un frate pentru el, ce-i drept, si Ross, ei bine  Ross era tatal pe care nu il avusese niciodata.
Dar Alexandra? Nu, ea deja era trofeu mult prea pretios pentru el. Nu putea, nu indraznea sa viseze la ea.
Totusi, o misiune era o misiune, si pentru asta se antrenase atata timp. Asa ca avea sa dea tot ce avea mai bun ca sa o tina in siguranta, si sa il prinda pe Dean si pe tatal sau. Avea sa tina o anumita  distanta fata de ea, si apoi, cand lucrurile vor fi duse la capat, si totul se va clarifica, vor fi capabili sa isi duca viata mai departe.
-Accept, raspunse el intr-un sfarsit, ridicandu-si privirea spre Will.
-Perfect. Cei doi barbati isi dadura mana, incheind un pact personal si profesional, si creand o legatura si mai puternica, mai solida, bazata pe sinceritate si incredere. O legatura cum numai membrii unei familii adevarate puteau nutri.
Alexandra batea nervoasa din picior, un ritm cunoscut numai de ea,  in timp ce il astepta pe Jace.
Jace. Oh Doamne! Cum avea sa mearga cu el pana acasa, si sa poata ramane calma? Numai gandul ca avea sa stea la mai putin de un metru de el ii facea inima sa bata nebuneste. Si era furioasa pe el! Oh! Nervii care o incercau erau depasiti doar de emotiile puternice ale slabiciunii. De ce nu o ajutase? Si de ce nu ii adresase nici un cuvant cat timp statusera in birou?
Era atat de furioasa pe el, si atat de concentrata pe lovitul volanului cu degetele, incat nici nu il observa apropiindu-se de masina. Si tresari violent cand el ciocani in geam, pentru ca ea sa deblocheze portiera.
Ii arunca o privire fugara, si se supuse imediat. Incerca sa isi dea seama cum este el, ce stare are, e nervos? E...timid? aproape ca izbucni in ras.  Jace, timid? Nu parea incordat, sau iritat din vreun motiv anume. Asta era bine, nu? Ceva o deranja la atitudinea lui, insa.  Era prea nepasator, prea ignorant si calm.
Nici  nu isi dadu seama ca il analizeaza cu o curiozitate deschisa si fara pic de tact pana cand el nu se uita la ea, si o intreba pe un ton ce nu reflecta niciunul din gandurile sale:
-Te-ai saturat?
Alexandra tresari din nou, si chiar rosi, cand realiza ca de fapt el o lasase sa il analizeze. O clipa lunga, privirile li se incrucisara, si ea simti din nou in adancul pantecului acea caldura pe care o resimtise cand dormise in bratele lui. Se privira cu o intensitate care ii zgudui pe amandoi, si totusi, nici unul nu facu nimic pentru a inlatura plasa ce se tesea intre ei, zidul care se construia caramida cu caramida. Se priveau neputinciosi, la fel cum un om nemancat de zile intregi priveste o prajitura dintr-un raft, isi aude stomacul ghioraind, si stiind ca nu exista vreo posibilitate cinstita sa guste din acea prajitura, pleaca mai departe, infrant si cu capul plecat.
Infricosat de puterea si intensitatea propriilor emotii, Jace mai privi o singura data chipul Alexandrei,  care era mult prea expresiv pentru propriul lui bine, si pivi fix in fata. Sfinte Sisoe, nu se inselase nici o clipa in privinta ei. Alexandra nu il tradase nici o clipa, si era in stare sa isi puna viata pavaza ca Alexandra nici macar nu se lasase atinsa de Max noaptea trecuta. Si cu toate astea, luase o decizie: atata timp cat erau in toiul actiunii, era periculos sa se apropie de ea. Sa fie la mai mult de un metru de ea. Si totusi, el exact asta trebuia sa faca. Aproape ca izbucni in ras cand un gand fugar – de a-l asculta pe Will, si sa plece, sa fuga de aici – ii trecu prin minte.
Dar nu.  Nu ar fi fost el daca ar fi facut asta. Nu. Avea sa stea si sa lupte, pentru Alexandra, sa infrunte pericolul alaturi de ea, sa o tina de mana atunci cand il vor tranti pe Dean la pamant. Da, amandoi vor reusi. Cum? Nu avea nici cea mai mica idee. Dar era al dracului de sigur ca avea sa o faca.
Alexandra ii citi fiecare expresie a chipului cu o indemanare precisa, si isi simti inima explodand in piept de iubire pentru el cand ii vazu din nou piciorul tresarind in acel tic al lui. Cu un curaj pe care nu credea ca il are, si nu credea ca i-ar fi de mare ajutor in situatia lor, ea lua mana de pe volan, si o puse pe piciorul lui, aproape de genunchi. Jace isi opri miscarea imediat, si o privi socat. Nu schita nimic nici cand vazu zambetul ce lua nastere pe chipul Alexandrei.
Nu o facu nici cand acesta incepu sa se stinga, sub asediul neincrederii.  Dar ce facu o soca pe Alexandra la randul ei. Tocmai cand ea isi retragea mana, cu o timiditate incredibila, el i-o lua, si o stranse destul de puternic cat sa ii arate ca aprecia gestul ei, apoi, o duse la buze si ii saruta dosul palmei ei.
-Trage pe dreapta, rosti el pe o voce joasa.
Ea il privi, si inghiti in sec, pradata dintr-o data de o roseala incredibila.
-Trage pe dreapta, Alex.
Ascultatoare, ea facu intocmai cum zise el, si trase masina in prima parcare pe care o gasira – si care, spre norocul lor, fusese foarte apropiata.
Ramase apoi nemiscata, fiindca nu stia ce sa zica, sau ce sa faca. Incremenise complet, ca un copil care vede cureaua tatalui. Facuse o mutare gresita, stia asta, si Jace avea sa ii rada in nas. Oh, blestemat sa fie Dean. Numai din cauza lui se intamplau toate astea.
Jace o privi cu o tandrete nemarginita, cum isi musca buza de jos, si se incrunta, evident nemultumita de ceva.
-Alex, vrei sa te uiti la mine? O intreba el incetisor.
Ea dadu frenetic din cap, desi stia ca se purta copilareste. Cui naiba ii mai pasa? Se facuse de ras in fata lui, si nu avea de gand sa il mai priveasca vreodata in fata. Cel putin nu pana cand ajungeau acasa.
Dar gestul lui Jace spuse altceva, fiindca intinse mana usor, si cu degetul mare si cel aratator, ii intoarse chipul spre al lui. Ce imagine! Gandi Jace, afisand un zambet specific lui. Ea era speriata ca o caprioara, si el se amuza perfect pe seama asta. Ca atunci cand se cunoscusera.
-Alex, uitat-te la mine, rosti el.
Alexandra se trezi din nou ca se supune cerintelor lui, dar nu mai avea puterea sa faca asta. Puterea fizica si psihica era un lucru care o parasea de fiecare data cand era langa Jace. Si nici tensiunea ce plana intre ei nu era de mare ajutor. Cel putin nu era una negativa, gandi ea,mai ametita ca niciodata.
-Hai sa facem un pact, ii ceru Jace, privind-o de la mai putin de douazeci de centimetri departare. Erau atat de aproape unul de celalalt, incat doar o intindere usoara ar fi fost mai mult decat suficienta pentru un sarut.
Jace il ignora, si nu pentru ca nu ar fi vrut, ci pentru ca isi dorea prea mult, si Alexandra stia. Si inca o data, nu stia daca sa fie furioasa pe el, sau sa renunte la timiditatea ce oricum o parasea, sa il insface de guler si sa il traga spre ea.
-Ce pact? Murmura, in cele din urma, privindu-l direct in ochi.
-Hai sa incercam sa punem deoparte atractia asta, pe care amandoi o simtim, si sa terminam odata pentru totdeauna cu rahatul de Dean si tatal sau.
-Si apoi? Vorbea atat de incet, incat daca ar fi trecut vreo masina pe langa in clipa in care ea rostea cuvintele, Jace nu ar fi auzit-o.
-Vom sari acel pod cand vom ajunge acolo. Esti de acord?
-Mhm.
-Bine, zise el, zambind incet, suficient cat sa ii faca inima sa bata mai repede.
-Bine, ingana si ea, cu rasuflarea taiata, fara sa isi ia ochii din ai lui. Era prizoniera lui.
-Bine, repeta el pe un ton soptit, continuand sa zambeasca. Tacu o vreme, apoi zise: Alex?
-Hmm... Alexandra continua acum sa il priveasca, dar privirea ii coborase la buze, si abia se abtinea sa nu se aplece mai mult spre el.
-Uita-te la mine. Soptea din nou, iar vocea ii devenise usor ragusita.
-Asta fac, raspunse ea, sub vraja vocii lui.
-Uita-te in ochii mei, o indemna el, pe un ton jucaus. Din nou, ea isi juca rolul de ascultatoare, si facu exact asa cum ii ceru el.
Inghiti in sec, si astepta ca el sa spuna ceea ce avea in minte.
-Ziceam ceva de un pact.
-Aha, murmura ea, cu voce tremuranda.
-Esti complet de acord cu el?
-Mhm.
-Asa ai raspuns si inainte, Alex, o  dojeni el, cu voce blanda, calda.
-Da, sunt de acord cu el.
-Si esti de acord sa incercam  sa formam o echipa, pana atunci?
-Da.
-Dar trebuie sa stii ce se intampla intre coechipieri,  in special cand sunt barbat si femeie, zise Jace.
-Ce?
-Se nasc scantei.
-Ah, pai asta e deja un fapt intre noi doi, nu? Raspunse ea, simtindu-se ceva mai sigura pe mintea si corpul ei.
Jace rase,  admirand-o pentru stapanirea de sine, si capacitatea de a  glumi pe ceva atat de serios.
-Asta asa e, admise el. Dar stii ce se intampla daca scanteile devin flacari?
-Iau foc, raspunse ea, din nou cu respiratia taiata, nesigura unde vroia el sa ajunga.
-Si stii ce trebuie sa facem noi ca sa impiedicam arderea totala?
-Ce?
-Sa eliberam din tensiune, din cand in cand.
-Cum? Adica, in ce mod sa facem asta?
Doamne, inima statea sa ii sara din piept, si abia mai putea respira, ca sa numai zica, ca in ciuda frigului de afara, ea putea simti cum transpira, cu gandul la acele scantei nenorocite, iar el arata de parca tocmai se scaldase intr-o piscina, si devora o inghetata.
Jace  statea atat de aproape de ea, incat ii simtea parfumul, si caldura corpului, si sentimentul de perfect iune dintre ei, si nu se putea gandi decat la cum pot oamenii sa elibereze tensiunea sexuala dintre ei, altfel decat cu o noapte alba, a dracului de lunga si incinsa?
-Ceea ce am eu in gand ne-ar face bine noua, si atat, deci iese din discutie, zise el. Asta e ce as face, daca as putea. Dar imprejurarile ma forteaza sa aleg alta cale.
-Care e aceea? Intreba ea, apropiindu-se aproape imperceptibil de el. Un ochi neformat nu ar fi vazut, si Jace era convins ca nici ea nu isi daduse seama de ceea ce tocmai facuse, dar nici daca l-ar fi amenintat cineva cu arma, si nu i-ar fi cerut sa se retraga. Era  prea bine, se simtea prea bine sa o aiba asa aproape. Era aproape ca o mantuire a pacatelor. Atat de bine il facea sa se simta, incat devenise aproape imposibil sa mai si respire.
-Ceea ce trebuie sa facem, raspunse el in cele din urma, cand isi recapata suflul, este sa manevram situatia asa cum e, si sa ii facem fata ca doi profesionisti.
-Dar stii ca si profesionistii o mai dau din cand in cand in bara, nu? Raspunse ea, prelugind jocul.
-Smechera mica, rase Jace, apoi, fara nici un alt semn sau instiintare, se apleca brusc, si o saruta.