Să fii medic legist nu e o slujbă pentru toată lumea. Dar pentru Cole, tânărul cu anxietate socială, era cea mai bună cale de a evita interacționarea cu oamenii-cel puțin cei vii.
În nopțile târzii petrecute La Morgă, Cole își dă seama de un luc...
Mi-am șters pentru a nu știu câta oară palmele reci și transpirate pe jeanșii negri pe care îi purtam. Pentru multă vreme crezusem că am hiperhidroză, o afecțiune care provoacă transpirație excesivă și mâini și picioare reci, dar mai apoi am aflat că doar anxietatea mea era de vină. Totuși, asta nu m-a ușurat, fiindcă mi se părea la fel de incontrolabilă ca o boală somatică.
Tipa care stătea pe scaunul paralel cu al meu începea să mă îmi arunce priviri ciudate. Probabil eram palid, aproape că nu mai puteam să-mi simt deloc fața înafară de furnicăturile pe care le aveam în obraji.
În acel moment îmi doream doar să fug acasă și să nu mai ies până la primăvară, iar apoi să devin un pustnic care meditează toată ziua și mănâncă doar conuri de brad, dar știam că nu puteam, trebuia să o fac. Trebuia să merg la interviu și să primesc acea slujbă.
Am mers la baie și mi-am dat cu apă rece pe față, ca mai apoi să mă întorc în sala de așteptare. În curând, un bărbat înalt și slab ieși și mă invită înăuntru.
Rất tiếc! Hình ảnh này không tuân theo hướng dẫn nội dung. Để tiếp tục đăng tải, vui lòng xóa hoặc tải lên một hình ảnh khác.
Ține-ți mâna stabilă, ține-ți mâna stabilă...
Mâna mea tremură când am întins-o ca să o strâng pe cea a angajatorului. Mi-am luat larevedere și am ieșit din clădire cu pași repezi, încercând să nu izbucnesc chiar acolo în râs.
Primisem job-ul, chiar primisem job-ul! Aveam să încep lunea viitoare! Ochii mi se umeziră din cauza euforiei.
Am rânjit ca un tont până am ajuns în mașină și am închis ușa cu putere, odihninu-mi mâinile pe volan și expirând aerul pe care uitasem că-l am în plămâni.
Încă nu îmi venea să cred. Poate șefului meu i se făcuse milă de mine și de asta mă angajase. Începeam să devin un pic suspicios. Am pufnit. Ceea ce conta cel mai mult, era că acum aveam un job. Însă nu-mi prea venea să cred că totul funcționase atât de repede. De obicei o persoană este lăsată cu niște dubii timp de vreo săptămână, ca mai apoi să fie sunată și anunțată de decizie. Sau văzusem asta la televizor și acum credeam că așa e?
Am condus până în oraș și mi-am parcat mașina în parcarea subterană a blocului. După ce am urcat în lift am început să râd ca un maniac, bucuria primei mele slujbe încă prezentă, încercând să represez dubiile. M-am oprit din râs imediat ce ușile se deschiseră și un bătrân pe care nu îl mai văzusem până atunci intră în lift. Mă privi pentru câteva secunde și mi-am putut simți umărul tresărind.
Bătrânul ieși din lift la etajul douăzeci și șapte iar eu l-am privit bâjbâind până ce ușa metalică se închise.
Am mai așteptat aproape un minut până am ajuns la etajul treizeci, ultimul etaj, unde locuiam eu, într-un penthouse perfect pentru o singură persoană. Părintii mei mi-l plăteau de când după cearta pe care o avusesem când am ajuns acasă, urmând terminarea rezidenției în medicină legală, după ce mă dădură afară. Nu voiam să mă gândesc la acea ceartă, dar ceea ce știam era că acum eu trebuia să-l plătesc.
