La Morgă (ManxMan)

Lenjeria...

Atunci, ceva pocni în mine. Am simțit ceva ud și cald prelingându-se în jos pe picioarele mele. Nu am putut să-mi iau ochii de la bărbat, nu era fizic posibil. Acesta îmi mai aruncă o privire apoi țocăi.

- Mă bucur că nu e mașina mea.

Când am ieșit din transă mi-am ochit pantalonii și fața îmi luă foc în momentul în care mi-am dat seama că mă udasem ca un copil mic. Mă simțeam de parcă mai aveam puțin și plângeam.

Bărbatul continuă să privească autostrada, acum nemai băgându-mă în seamă, lucru pentru care îi eram recunoscător. Aveam nevoie de câteva momente să mă adun.

Dacă puteam să deschid ușa și să sar? Aș fi pățit ceva?

Mergeam cu șaizeci de kilometri pe oră, fiind într-un oraș. Atunci am observat că aveam centura de siguranță pusă. Cât timp mi-ar fi luat să o deschid, dacă măcar reușeam având în vedere faptul că mâinile îmi erau legate?

Dar dacă apucam de volan și îl întorceam într-o parte? Am fi întrat într-o clădire. Dacă muream, toate acestea ar fi fost pentru nimic.

În timp ce mă gândeam la o cale de a evada, am simțit cum viteza mașinii se mărește. Am privit prin parbriz, acum eram într-o pădure. Am continuat să mergem prin pădure, luând mai multe cotituri, până ce șoseaua se transformă în pământ. Acum, bărbatul încetini, iar după o vreme se opri complet. A întors cheia, a tras frâna de mână iar apoi a luat cheile și a ieșit din mașină.

Am rămas acolo, ascultând pocniturile pe care le făcea motorul în timp ce se răcea până ce și ușa mea se deschise.

- Haide, Cole, se auzi vocea lui. Doar nu vrei să te iau în brațe.

Îmi desfăcu centura, mă prinse de braț și mă trase afară din mașină. Când am dat de răcoarea de afară m-am înfiorat și doar atunci am observat că bărbatul purta o uniformă de asistent. Probabil asta fusese ușa care se trăsnise, el intrând în camera angajaților.

Pădurea în întuneric mă făcea să mă simt panicat din nou. Fiecare pas pe care îl făceam mă aducea mai aproape de un atac de panică. Curând mi-am dat seama că mă hiperventilam, iar răpitorul meu se uita la mine încruntat.

- Cole, calmează-te, murmură. Imediat ajungem în casă, acolo e lumină și căldură.

Am scâncit, imagini pe care mă străduiam să le uit invadându-mi mintea. Din fericire, am văzut în curând luminile unei case și am oftat ușurat. Casa era destul de mare, cu două etaje și mansardă. Doar etajul de jos era luminat, semn că persoana care locuia acolo era încă trează.

Bărbatul al cărui nume îl citisem pe raport dar îl uitasem se întinse și bătu cu pumnul în ușă.

Încă tot nu-mi puteam explica faptul că era în viață. Trebuia să fie vreo explicație logică, trebuia. Oamenii nu se trezesc din morți când li se scoală lor. Tremuram din cap până-n picioare și nu eram sigur dacă era din cauza frigului sau altceva.

Am auzit pași îndreptându-se spre ușă, un zăvor fu tras și cineva o deschise, uitându-se subtil prin crepătura făcută între perete și ușă înainte s-o deschidă complet.

- Alex... făcu bărbatul care ieșise din casă, arătând mai mult dezamăgit decât surprins. Nu credeam că ai să te mai trezești, ce ai făcut a fost urât de tot.