La Morgă (ManxMan)

Ancora mea

- Peste trei luni, am șușotit, încă puțin șocat de răspunsul terapeutului.

- Au foarte mulți pacienți, toată lumea are nevoie de psihoterapie, spuse Jaydon din scaunul șoferului, încercând să mă încurajeze. Trei luni trec repede, vei vedea.

Mai spusese și că aveam nevoie de timp să procesez de unul singur ceea ce se întâmplase. Să scriu, să pictez, să dansez. Era foarte posibil ca după câteva luni simptomele mele să se schimbe și să nu sufăr de o tulburare de stres posttraumatic din cauza întâmplărilor cele mai recente. "Sunt încă prea proaspete ca să putem să deducem ceva."

Îmi dăduse însă numărul de telefon și adresa unui centru pentru abuz unde aș fi putut să primesc psihoterapie de scurtă durată care să mă ajute să procesez o parte din evenimente. A mai recomandat un spital de terapie pentru persoane care au suferit traume, însă mă îndoiam că aveam să-l contactez. Nu voiam să fiu departe de Jaydon.

Ne apropiam încet de casă în momentul în care Jaydon a început din nou să vorbească:

- Prima audiere în cazul lui Matthew o să fie săptămâna viitoare.

Mi-am mușcat buza, am tras adânc aer în piept și am încuviințat din cap.

- Rândul tău să-ți spui povestea o să fie la sfârșitul săptămânii viitoare, continuă el. Poți să scrii tot ce vrei să zici și să citești de acolo, va fi mai ușor așa.

Inima îmi bătea mai repede ca de obicei. M-am concentrat pe respirație într-o încercare de a mă distrage.

Dar dacă nu aveam să fiu crezut? Dacă avocatul lui mă învinovățea și-mi analiza mărturisirea bucățică cu bucățică, găsind defecte pe care să le folosească împotriva mea? Am simțit cum respirația mi se iuțește și fața îmi ia foc. Mâinile îmi tremurau pe coapse.

- Cole?

Cu coada ochiului l-am văzut pe Jaydon întorcându-se scurt spre mine.

Pieptul începea să mă doară, respirația iuțindu-se și mai mult. Buzele începură să-mi amorțească.

Matthew avea să scape. Parcă îi vedeam rânjetul de pe buze în timp ce ieșea liber pe ușa tribunalului. Oh, Doamne, mai bine nu spusesem nimic. Mai bine îl lăsasem să facă ceea ce dorea el. Dacă aș fi rămas cu el nimic dintre toate aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat. Ochii mi se umezeau și o singură lacrimă îmi căzu pe obraz. Nu primeam destul aer.

Ca prin vis, am simțit cum mașina încetinește până se opri. Nu mă mai simțeam prezent în corpul meu, eram undeva pe tavanul mașinii într-un colț întunecat. Dacă nu aveam să mă mai întorc vreodată în corpul meu? Acest gând mă făcu să mă panichez și mai tare.

În acel moment, o mână caldă mi-o strânse pe a mea. M-am uitat la dreapta și l-am văzut pe Jaydon uitându-se la mine cu o privire îngrijorată.

- Încearcă să inspiri mai lent, totul e în regulă. E doar un atac de panică.

Am inspirat sacadat.

- Ține-ți respirația câteva secunde și expiră încet.

Mâna lui se mută și-mi șterse lacrimile de pe față. Am făcut așa cum a zis și mi-am ținut respirația ca mai apoi să expir încet, strângându-mi ochii. Am repetat.

Am rămas aproape în liniște câteva minute, Jaydon mângâindu-mi mâna și melodia No Name #3 auzindu-se încet la radio. Într-un final, am reușit să-mi regulez respirația și bătăile inimii. Mă simțeam de parcă un tractor trecuse peste mine, însă eram fericit că mă întorsesem în corpul meu și nu rămăsesem blocat uitându-mă la mine de la distanță.