La Morgă (ManxMan)

Baliverne anxioase și ședința importantă

Motivația cu care mă trezisem în acea dimineață dispăru la fel de repede precum apăruse. Da, încă îmi doream afecțiunea lui Jaydon, dar nu mă mai simțeam la fel de energizat s-o câștig.

Din nou, nimic nu mai avea rost. Mi-am petrecut tot restul zilei zăcând ba în pat ba pe canapea, încercând să evit gândurile supărătoare și nereușind, iar apoi plângând ore întregi și dorindu-mi să dispar complet de pe fața pământului.

Alvin venise de două ori să vadă dacă eram în regulă și a doua oară mă găsise într-o stare atât de proastă încât n-aș fi putut s-o ascund nici dacă am fi comunicat prin mesaje.

Tânărul stătu cu mine o oră, încercând să mă înveselească în timp ce eu stăteam complet tăcut pe fotoliu, știind că dacă vorbeam nu aș fi putut să-mi mai controlez emoțiile. Vizita lui scurtă mă ajută să-mi mai revin, fiindcă îmi amintisem că existau și persoane bune pe acest pământ.

Un alt lucru care mă făcu să mă simt mai bine fu apelul pe care l-am primit de la John. Am vorbit cu el mai mult de trei ore, deși el fusese cel care întreținuse conversația în mare parte. Îmi povesti despre prietena lui și despre năzbâtiile pe care le făcea cățelușul lor, lucruri care îmi oferiseră sentimentul de normalitate la care tânjeam cu toată ființa. Discutasem în fiecare zi prin mesaje, însă apelurile erau altceva, vocea lui parcă mă încălzea.

Într-un final a trebuit să închidă și să se întoarcă la normalitatea lui. Câteodată nu-mi dădeam seama cum reușea John să mă suporte și de ce îmi era prieten. Aveam maturitatea emoțională a unui copil de doi ani și nu aduceam nimic de folos în relația noastră de prietenie. Am încercat să-mi redirecționez gândurile spre alt subiect, știind că acesta nu-mi aducea nici un fel de benificiu.

Verificându-mi email-urile, am descoperit unul mai vechi de la psihiatrul meu, în care îmi scrisese că intrase în concediu. Data în care avea să se fi terminat concediul lui, am realizat, fusese cu două zile în urmă. După câteva minute de cugetat, am început să-i scriu un email. Mi-am petrecut următoarea oră formulând, editând și reeditând un paragraf de abia șase propoziții, în care scriam pe scurt că treceam printr-o perioadă dificilă și aveam nevoie de o nouă programare. Ezitând puțin, i-am cerut și niște recomandări pentru psihoterapeuți specializați în tratarea traumelor.

Am mai stat câteva minute și am privit email-ul, asigurându-mă că totul era scris cum trebuia și arăta în regulă. Aproape că l-am șters când am realizat că suna foarte sec și rece, dar apoi am apăsat ,,send" dintr-un impuls, închizându-mi laptopul și plecând să-mi iau ceva de băut, pretinzând că nici nu știam ce înseamnă un internet.

Trimiterea unui email era un lucru foarte simplu pentru majoritatea persoanelor. Scrii ce vrei să scrii, trimiți send și aștepți un răspuns. O persoană ,,normală" nu ar vedea trimiterea unui email drept o mare reușită, însă eu am încercat să mă bucur că am reușit s-o fac. Anxietatea mea îmi cauza dificultate în multe aspecte ale vieții de zi cu zi, așa că trebuia să celebrez fiecare mică reușită.

Măcar ai învățat și tu un lucru după doi ani de psihoterapie.

Jaydon s-a întors după-masa, când cerul era întunecat și stătea să plouă. Expresia lui facială dădea de înțeles că nu era prea fericit, cu toate acestea bărbatul îmi zâmbi călduros când dădu cu ochii de mine. Eu, între timp, mă străduiam să mă fac să cred că starea lui proastă nu avea nimic de aface cu mine.

El mă întrebă dacă mâncasem la prânz, la care am răspuns da. Nu i-am spus că prânzul meu fuseseră niște biscuiți cu unt de arahide.

Aveam presimțirea că un subiect dificil de conversație se apropia, așa că l-am privit pe Jaydon atent atunci când se așeză lângă mine pe canapea cu un oftat. Și avusesem dreptate.

- Trebuie să vorbim despre Matthew, rosti acesta.

Am dat din cap în semn de înțelegere.

- Șeful meu crede că trebuie să ne ocupăm de el cât de repede posibil, îmi ocoli privirea în timp ce spunea acestea. Avem o programare pentru o ședință în câteva zile, la care vrem să participi și tu. E despre organizare și planificare, atâta tot.

Un nod mi se pusese în gât.

- Aș înțelege perfect dacă ai refuza, toți am înțelege, ai trecut deja prin așa multe...

- Vreau s-o fac cât de repede.

Jaydon își întoarse fața către mine și mă privi cu o grimasă subtilă.

- Un lucru în minus pentru care să mă îngrijorez, ar fi o ușurare considerabilă.

Tânărul detectiv îmi zâmbi blând și zise:

- O să facem tot posibilul să te susținem, Cole.

Inima îmi stătu în loc pentru o fracțiune de secundă în care fu umplută de un fel de fericire sau entuziasm. Lui Jaydon îi păsa de mine și era mândru că alesesem să fac acel lucru, iar asta mă făcea fericit.

Zilele au trecut ca printr-o ceață care îmi amintea de cele mai depresive zile prin care trecusem în facultate. Lunile și săptămânile deveniseră o supă de litere și cifre care nu aveau niciun sens. Fără un calendar, nu aș fi știut dacă trecuseră două zile sau două săptămâni.

Ședința cu colegii și șeful lui Jaydon îmi dăduseră încredere în mine și abilitățile mele. Șeful lui Jaydon, un bărbat grăsuț de vârstă mijlocie îmi spusese ceva ce avea să-mi rămână imprimat în minte pentru mult timp după: "Faptul că încă ești în viață arată cât de puternic ești. Negarea nu schimbă nimic la asta."

Planul era făcut. Echipa de cinci persoane inclusiv Jaydon avea să stea într-o camionetă nemarcată pe coluțul străzii, aproape de casa lui Matthew dar ascunsă din vedere. Eu aveam să port un microfon și cameră sub haine și aveam să vorbesc cu Matthew, încercând să-l fac să recunoască ceea ce făcuse fără ca el să suspecteze ceva. La asta eram bun, manipularea. Manipularea fusese unul dintre singurele moduri prin care reușisem să primesc lucrurile de care aveam nevoie în copilărie și așa rămăseseră lucrurile de atunci.

La ședință am făcut niște brain-storming și am adunat idei despre cum să îl fac pe Matthew să recunoască totul. Deși ideile erau adunate și planul era solid, tot aveam dubii și gânduri negative. Știam că ceva avea să se întâmple să distrugă totul. Așa fusese din totdeauna, așa se întâmpla de fiecare dată când construiam un plan aparent indestructibil. Ce dovezi aveam care să arate că de data asta avea să funcționeze?

Săracul Jaydon a trebuit să-mi suporte balivernele anxioase de cel puțin trei ori pe zi și a încercat să-mi mai liniștească grijile. Nimic rău nu putea să mi se întâmple. La primul semn de pericol aveau să dea buzna în casa lui Matthew și să-l pună la pământ.

Primul pas al planului era să-i scriu lui Matthew cu dorința de a ne întâlni la el acasă iar apoi să așteptăm răspunsul lui. Singurul lucru pentru care trebuia să așteptăm mai apoi era mandatul judecătoresc, care avea să ajungă în scurtă vreme.

Inima îmi bubuia în piept la simplul gând de a-l privi pe Matthew în ochi.