La Morgă (ManxMan)

Matthew, sentimentul copleșitor

Jaydon îmi răspunse cu un zâmbet ușor, după care îmi spuse că tura lui se termina în câteva minute și atunci ar fi putut să mă ducă acasă, să-mi adun lucrurile.

Gândul că aveam să-mi văd părinții îmi făcea inima să o ia razna. Nu aveam nici o idee care avea să fie reacția lor și faptul acesta mă speria. Tata putea să fie foarte imprevizibil iar mama era foarte dură. Îmi aduceam aminte de data în care eu mă lovisem la genunchi când eram copil și începusem să plâng, iar ea strigase la mine să încetez cu plânsul, făcându-mă doar să plâng mai tare.

Până la sfârșitul turei detectivului am primit și o pereche de sneakeri gri, puțin cam mari, dar aveau să fie buni până puteam să-mi iau propriile haine de acasă.

După acestea, am pornit către mașina personală a detectivului, un Audi argintiu, și am stat pe scaunul pasagerului în timp ce el conducea. Îmi lăsam propria mașină aici. Nici nu voiam să mă apropii de ea, știind că era plină de... de sânge.

M-am cutremurat.

I-am dat indicații bărbatului mai învârstă, până am ajuns în centru iar apoi în parcarea subterană a complexului de apartamente în care locuiam eu. Ne-am dat amândoi jos, eu luând-o în față și îndreptându-mă spre cel mai apropiat dintre lifturi. Am apăsat butonul pentru etajul meu și un deja-vu masiv mă lovi peste ceafă.

Îmi aminteam ziua în care îmi primisem slujba. Fusesem atât de bucuros, avusesem speranțe pentru viitor iar acum nu mai aveam nimic. Dacă Matthew nu avusese pile la spital, dacă fusesem respins de la interviu, nimic dintre acestea nu s-ar fi întâmplat. Aș fi fost dezamăgit, dar aș fi încercat la alt spital, iar acolo nimic oribil nu mi s-ar fi întâmplat.

Dacă nu alegeam acea facultate, nu l-aș fi cunoscut pe Matthew și nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Toate alegerile din viața mea mă conduseseră în acest punct teribil. Acum chiar înțelegeam la ce se refereau oamenii când vorbeau despre efectul fluture.

Liftul se opri, ușile se deschiseră iar eu am pășit cu detectivul în față, până la ușa mea. Am sunat la ușă, doar ca să îi anunț pe părinții mei că eram acolo, ca mai apoi să o deschid folosindu-mi propriile chei.

De cum am intrat în hol, mirosul de balsam de haine îmi invadă nările, făcându-mă să tresar.

Mi-am deschis ochii, eram din nou în patul lui Alex, privind tavanul. Totul fusese o iluzie, nu scăpasem, aveam să am parte de o moarte oribilă! Tremuram din cap până în picioare și plângeam incontrolabil. Nici măcar nu încercam să plâng. Fiecare respirație pe care o lăsam afară, ieșea drept un hohot de plâns sau țipat, nici nu mai puteam să fac diferența. Am simțit cum sunt scuturat și m-am tras mai în spate.

- Cole! un strigăt, voce familiară.

Nu știam cine era, ochii îmi erau strâns închiși. Nu voiam să-i deschid, dacă îi deschideam aveam să văd cadavrul desfigurat al lui Max.

- Cole, nu mai ești acolo! aceeași voce. Ești în apartamentul tău, ești în siguranță!

Hohotele de plâns s-au stins la fel de repede precum au și început. Simțeam o strânsoare fermă în jurul brațelor și podeaua sub mine, peretele în spatele meu.

- Deschide ochii, Cole, vorbi bărbatul cu o voce apăsată. Totul e bine.

Mi-am deschis ochii încet și mâinile au coborât de pe brațele mele, îndreptându-se spre fața mea și ștergându-mi lacrimile.

Bărbatul din fața mea avea păr negru cu mai multe fire argintii și cărare în partea stângă. Ochii lui erau albaștri și inteligenți și fața suplă. Tata arăta obosit și îngrijorat, stând pe genunchi în fața mea, încercând să ajungă la ceeași înălțime.