- De ce vrei să fumezi? întreabă brusc, privindu-mă în ochi.
- Fiindcă e o iluzie care funcționează pe moment. Îți păcălește creierul și te face să uiți pe pentru câteva clipe de toți și de toate. Iar eu... bănuiesc că am nevoie de asta în momentu...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Privesc absentă cum stropii de ploaie se izbesc de ușile de cristal cu violență, făcându-mă să mă cuibăresc mai bine în așternuturile calde, dând încă o pagină din romanul ,,Isabela de Castilia. Legământul Iubirii" o adevărata operă de artă, care te ține cu sufletul la gură. E genul acela de carte care te captivează în totalitate, făcându-te să uiți de tot și toate. E cartea mea de suflet, pe care o ador în întregime.
Un zgomot ușor mă distrage pentru o secundă de la lectură, făcându-mă să mă încrunt când zgomotul se repetă, mai intens de această dată. Ridic privirea din carte, enervată, dar mușchii feței mi se relaxează imediat când privirea îmi cade asupra ușilor de cristal. Enzo stă și mă privește fix prin cristalul imaculat.
Mă ridic din pat, ducându-mă în fața ușilor, le deschid oarecum rușinată, fiind conștientă brusc de felul în care arăt. Am pe mine o pijama din satin negru ce este formată dintr-o pereche de pantaloni scurți și un maieu care ar lăsa prea multe la vedere dacă nu aș avea sutienul pe mine. Ținuta este completată de un coc înalt, răvășit, și de fața mea obosită care este cireașa de pe tort!
— Hei... schițează un zâmbet firav, care dispare ușor de pe chipul său de porțelan.
— Hei, șoptesc, lăsându-l să intre.
— Știu că nu e etic din partea mea să apar la tine-n cameră la miezul nopții, neanunțat, dar voiam să văd cum te simți. Aș fi vrut să vin mai devreme, dar nu am putut.
Închid ușile de cristal și mă întorc cu fața la el, privindu-l o secundă nedumerită, după care-i adresez un zâmbet firav, încuviințând înțelegătoare.
— E în regulă. Totuși, puteai să aștepți până se termina ploaia, spun ușor amuzată, privindu-i părul din care se preling stropi de apă.
— Știu, dar nu cred că are de gând să se oprească prea curând, și-n plus, voiam să te văd, șoptește, rostind cuvintele pe care le-am rostit eu cu câteva ore în urmă.
Zâmbesc amuzată, dându-mi ochii peste cap în timp ce trec pe lângă el, intrând în dressing. Mă întind și iau un prosop curat de pe raftul de sus, întorcându-mă în cameră. Enzo-și arcuiește sprâncenele întrebător și contrariat în același timp când îi întind prosopul pufos.
— Îți mulțumesc pentru grijă, dar nu e nevoie, îmi aruncă un zâmbet firav.
— Ba e, fiindcă-mi uzi parchetul! exclam, punându-i prosopul în mâini.
— Nu cred că mă prinde movul, șoptește, luându-mi prosopul din mâini, moment în care degetele ni se ating fantomatic.
Zâmbesc, dându-mi ochii peste cap, determinându-l să mă privească dezaprobator. Aștept răbdătoare să-și șteargă părul umed preț de câteva zeci de secunde. Încerc să nu mă holbez la el și la părul răvășit care-i încadrează chipul, făcându-l al naibii de atrăgător și de ispititor.
