- De ce vrei să fumezi? întreabă brusc, privindu-mă în ochi.
- Fiindcă e o iluzie care funcționează pe moment. Îți păcălește creierul și te face să uiți pe pentru câteva clipe de toți și de toate. Iar eu... bănuiesc că am nevoie de asta în momentu...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Îmi trec mâinile prin păr, oftând grav. Citesc din nou mesajul kilometric, încercând să găsesc soluția perfectă înainte de a răspunde. Primul instinct este să dau buzna în camera mamei și să o rog frumos să mă lase să ies în oraș, dar știu că mă va refuza. E extrem de protectivă, exagerat de protectivă de când am leșinat. Sunt sigură că nu mă va lăsa să ies cu viitorii mei colegi, așa că nici nu mă obosesc să o întreb. Poate ar trebui să mă resemnez și să-mi accept soarta, dar nu vreau să-i refuz.
Îmi stâng buzele într-o linie dreaptă, plimbându-mă prin cameră. Mă opresc brusc când privirea-mi cade asupra peretelui din cristal. Geamuri! Cum nu m-am gândit până acum la asta?! Deschid ușa grăbită, dar mă opresc, realizând că o să atrag atenția asupra mea dacă ies îmbrăcată în hainele cu care ies în mod obișnuit în oraș. Privirea-mi cade asupra halatului de baie, iar un zâmbet mic îmi apare pe chip. Îl îmbrac, după care înșfac rucsacul în care mă chinui să-mi îndes adidașii. Mă întind și iau de pe pat două perne mari, ascunzând rucsacul. Arunc o privire scurtă în oglindă, zâmbind victorioasă, după care mă grăbesc să ajung la parter.
— Mamă, eu mă duc la subsol. Cred că o să stau acolo în seara asta! strig de la baza scărilor, asigurându-mă că mă aude.
— Ești sigură că vrei să stai în subsol noaptea? E cam creepy, mama-și face apariția de la bucătărie, cu o spatulă în mână.
— Da, stai calmă. O să aprind luminile. Vreau să mă gândesc la cum o să aranjez. E un spațiu destul de mare și cred că pot să-l folosesc într-un mod inteligent, mă grăbesc să spun, zâmbind firav.
— Bine, scumpo. Dacă ai nevoie de ceva, să mă strigi, ok? mă privește cu drag, sărutându-mă pe frunte.
Încuviințez, afișând un zâmbet de milioane, după care mă întorc pe călcâi, deschizând ușa ce-mi asigură accesul în subsol. Cobor scările și mă grăbesc să aprind luminile. Arunc pernele și ghiozdanul pe un fotoliu, grăbindu-mă să mă duc în fața peretelui exterior ce are două geamuri suficient de mari încât să mă pot strecura afară. Mă urc pe un scaun, rugându-mă din toată inima să pot deschide geamul fără probleme. Aproape că-mi vine să țip de fericire când reușesc să deschid geamul.
Arunc o ultimă privire prin subsol în timp ce-mi dau halatul jos și-mi iau rucsacul, scoțându-mi adidașii. Când sunt gata îmi îndrept pașii către zidul de cărămidă. Nu sunt suficient de înaltă încât să pot ieși cu ușurință pe geam doar cu ajutorul unui scaun, dar nu mai am nimic la dispoziție, așa că trebuie să mă descurc. Mă urc pe scaun și mă prind cu mâinile de marginea geamului, încercând să mă cațăr pe zidul de cărămidă. Într-un final reușesc să mă strecor afară.
Zâmbesc victorioasă când ating iarba catifelată. Închid geamul cu grijă, asigurându-mă că o să pot intra în casă tot pe aceeași cale. Mă ridic în picioare, privind în stânga și-n dreapta, făcând câțiva pași. Mă opresc brusc când reperez în întuneric o siluetă ce vine înspre mine. Se reazemă de zidul din fața mea, privindu-mă amuzat în timp ce-și încrucișează brațele la piept.
