- De ce vrei să fumezi? întreabă brusc, privindu-mă în ochi.
- Fiindcă e o iluzie care funcționează pe moment. Îți păcălește creierul și te face să uiți pe pentru câteva clipe de toți și de toate. Iar eu... bănuiesc că am nevoie de asta în momentu...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Privesc paharul pe jumătate gol de bere, după care-l apropii de buze, sorbind din ceea ce probabil este cea mai groaznică bere pe care am băut-o vreodată. Nu știu dacă berarii consideră lichidul pe care-l consum bere de calitate, precum a spus vânzătorul local, dar cert e că pentru mine e pur și simplu oribilă. E de zece ori mai amară decât o bere normală.
— Nu obișnuiești să bei, așa-i? întreabă Marco amuzat, citind cu ușurință dezgustul de pe chipul meu.
— Mhm, încuviințez, aruncându-i o privire scurtă. Totuși, dacă o fac, și când o fac, nu pot spune că berea e prima mea opțiune, răspund ușor absentă, privind mulțimea de pe plajă, de care ne apropiem cu pași mici.
Analizez câteva secunde scena pe care acum se află o altă trupă. Se pare că mica trupă a lui Enzo a sfârșit concertul, lucru care era de așteptat. Nu mă așteptam să cânte continuu preț de aproape patruzeci de minute. Îmi mușc buza inferioară, realizând că regret într-o oarecare măsură că nu am stat mai mult și că am plecat la începutul concertului. Dezamăgirea se așază grijulie pe umerii mei, făcându-mă să-mi regret decizia de a pleca. Adevărul este că nu puteam să mai stau la concert, nu puteam să-l privesc cum zâmbește în timp ce în fața ochilor mi se derulau imaginile în care-mi întorcea spatele, momentele în care țipam de disperare în urma lui, simțind cum inima mi se rupe în mii de bucățele.
— Oh, v-ați întors! Credeam că ați plecat de tot, dar se pare că până la urmă Marco e un gentleman adevărat! glasul lui Caesar ne captează atenția, atrăgându-ne într-un loc mai ferit.
Mă încrunt ușor, după care zâmbesc amuzată, aruncându-i o privire scurtă lui Marco, care-și dă ochii peste cap, deranjat de comentariul prietenului său. Îmi simte privirea ațintită asupra sa și-și întoarce atenția asupra mea. Schițează un ,, scuze" făcându-mă să chicotesc.
— Neh, Marco nu e genul, și-n plus au plecat acum mai bine de jumătate de oră, Raul i se alătură lui Caesar, privindu-l sugestiv pe Marco.
— Am fost la magazin. Totuși, Caesar, tu nu ai plecat nicăieri...pe chipul lui Marco înflorește un zâmbet răutăcios.
Zâmbetul lui Caesar dispare brusc în momentul în care Marco-și ațintește privirea asupra lui Carmen, ce se află la câțiva pași de noi împreună cu un băiat ce-i întinde ceva ce pare a fi o țigară. Aș vrea să-mi mut privirea, dar ceva mă reține. Carmen apucă țigara cu grijă, ducând-o la buze. Băiatul scoate o brichetă cu care-i aprinde lui Carmen țigara. Deși este întuneric, flacăra produsă de brichetă este de ajuns ca să-i ilumineze chipul și trăsăturile perfect conturate.
Ridică capul brusc, moment în care privirile ni se întâlnesc, iar flacăra se stinge. Știu că ar trebui să întrerup contactul vizual și să-mi mut privirea, dar pur și simplu nu pot. Privirea sa întunecată mă ademenește, aruncându-mă într-un alt univers, într-un univers în care existăm doar noi, un univers în care bătăile inimilor noastre formează singura melodie de care avem nevoie.
