Suflet Pierdut

⚜ Surpriza serii ⚜

    Încremenesc în prag, neîndrăznind să mai fac niciun pas. Îmi întredeschid buzele, disperată să spun ceva, dar pur și simplu nu pot. Dezamăgirea ce i se citește pe chip mă lasă fără cuvinte. Plec privirea și fac un pas, întrând în cameră. Închid ușa în urma mea, apropiindu-mă cu pași mici de ea.

    — Ai rămas cu el, vocea sa calmă îmi dă de înțeles că este liniștea dinaintea furtunii.

    — Da. Trece printr-o perioadă grea, șoptesc cu un firicel de glas, ridicându-mi privirea.

    — Sunteți împreună, oftează, arcuindu-și sprâncenele.

    — Suntem doar prieteni, mă grăbesc să spun, încercând să par credibilă.

    — Nu mă minți, Aiyana! Prietenii nu se privesc așa, și cu siguranță prietenii nu-ți oferă tricourile lor în dar! mă străfulgerează cu privirea.

    — Poftim? pufnesc nedumerită, pălind când ridică tricoul închis la culoare a lui Enzo pe care acesta l-a lăsat acum ceva timp la mine-n cameră. Nu e ceea ce pare. Mi-ai căutat degeaba prin lucruri! exclam enervată, dându-mi geaca de piele jos.

    — Poate că tu ai început să mă minți și să ascunzi lucruri de mine, dar eu nu am decăzut atât de mult încât să te controlez în halul ăsta și să-ți cotrobăi prin lucruri! mama ridică vocea, determinându-mă să o privesc.

    Îmi arcuiesc sprâncenele întrebătoare, blocându-mă pentru câteva clipe. Ce vrea să însemne asta? Am decăzut în fața ei? Înghit în sec și-mi umezesc buzele, adunându-mi tot curajul de care am nevoie. Închid ochii câteva clipe, calmându-mă instant. Zâmbesc firav, așezându-mă pe marginea patului.

    — Te-am mințit doar o singură dată. Nu ți-am ascuns nimic din ce ar fi trebuit să știi. Nu știu ce e între mine și Enzo, dar nu m-am culcat cu el și nici nu am de gând să o fac. Da, s-a aflat în camera mea, iar tricoul său e la mine, dar nu e ceea ce pare. Știu că ești îngrijorată, ca orice mamă, dar trebuie să ai încredere în mine, mă grăbesc să spun, dându-mi seama că nu are sens să mă cert cu mama.

    — Aiyana, încrederea se câștigă, și o știi prea bine. Se întâmplă ceva în ultima vreme cu tine, și ceva îmi spune că nu e bine. O simt, mama mă privește îngrijorată.

    — Știu, dar nu e vina lui! ridic un pic tonul, lucru pe care-l regret instant.

    — Oh, o să ajungi să-mi spui că îl iubești și că ai da totul ca să fii cu el? Ai ajuns genul acela de fată? pufnește cu dispreț, mutându-și privirea de la mine.

    — Dumnezeule! Nu-l iubesc! E pur și simplu un prieten care mă face să uit că nopțile au devenit din nou un Iad pentru mine! șoptesc, iar privirea mi se încețoșează.

    — Poftim? Ai din nou coșmaruri? De ce nu mi-ai spus? mama pălește în timp ce vine lângă mine.

    — Fiindcă nu am vrut să-ți faci griji. Fiindcă vreau să fiu normală, vreau să simt că sunt normală, iar Enzo mă face să cred că sunt. Eu... oftez, cercetând chipul mamei. E băiatul pe care l-am visat, glasul mi se frânge în timp ce plec privirea.