- De ce vrei să fumezi? întreabă brusc, privindu-mă în ochi.
- Fiindcă e o iluzie care funcționează pe moment. Îți păcălește creierul și te face să uiți pe pentru câteva clipe de toți și de toate. Iar eu... bănuiesc că am nevoie de asta în momentu...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Îmi trec degetele peste zidul rece, pierzându-mă cu privirea în valurile învolburate ce se izbesc furioase de pilonii de susținere ce țin podul în picioare. Mă împing în mâini, urcându-mă pe zid. Trag aerul rece al nopții în piept și închid ochii, încercând cu disperare să-mi eliberez mintea.
Sunt confuză, iar mintea îmi este vraiște. Chiar sunt doar o curiozitate pentru el... Mi-a interzis să-l iubesc, să am sentimente pentru el, dar... Cum pot lăsa o persoană pe care nu o iubesc să mă țină de mână, să mă sărute, să mă atingă? Cum? Cum își poate închipui că nu am sentimente pentru el? Că nu o să mă îndrăgostesc de cel care-mi face ziua mai frumoasă cu un singur zâmbet. Că nu m-am îndrăgostit deja de el..
La naiba! M-am săturat să mă mint că îmi este indiferent. Sunt îndrăgostită până peste cap de el! M-am îndrăgostit de o iluzie, de o perfecțiune pe care mi-am imaginat-o.
Mă așez pe zid, având senzația că nu mă pot ține în picioare. Acum chiar mă aflu pe marginea prăpastiei. O singură mișcare, o clipă de neatenție mă va arunca în brațele somnului veșnic. Aș putea să sar, să mă pierd printre valurile învolburate, și știu că acum ceva timp nu aș fi ezitat să o fac, însă nu și acum. Trebuie să mă ancorez puternic de viață. Trebuie să-l protejez pe Dima, să-mi protejez familia, să-mi protejez inima...
— Nu renunța la el, nu încă.
O șoaptă adusă de vânt îmi atrage atenția, determinându-mă să deschid ochii. Privesc în jurul meu, iar privirea-mi cade asupra fetei cu rochie crem din stânga mea ce privește cu calm valurile furioase.
— Am renunțat deja, îngaim, plecând privirea.
— Inima ta încă nu a făcut-o, Aiyana, și o știi prea bine, Mira zâmbește firav, ațintindu-și privirea asupra mea.
— Sunt de-a dreptul patetică! Îmi imaginez conversații cu o persoană proiectată de mintea mea doar ca să scap de durere! îmi încleștez maxilarul, iar o lacrimă rece mi se prelinge pe chip.
Câteva secunde bune mă afund în tăcere. Tresar când simt o atingere catifelată pe brațul stâng. Îmi ridic capul și încremenesc când privirea mi se intersectează cu cea a Mirei. Privesc locul în care mâna sa îmi atinge brațul și rămân fără suflu. Pot jura că-i simt atingerea. Dar cum e posibil acest lucru? Mă încrunt și înghit în sec, încercând să-mi dau seama ce se întâmplă.
— Am fost mereu alături de tine Aiyana, încă de când te-ai născut. Am fost acolo. Îți mângâiam chipul în nopțile reci în care perna-ți era udată de lacrimi amare. Știai că sunt acolo, mereu ai știut, zâmbește firav, desprinzându-și mâna de pe brațul meu.
— Tu? Tu ai fost în tot acest timp? întreb șoptit, simțind cum lacrimile mi se preling pe chip.
— Da... La început nu înțelegeam de ce am primit această sarcină. Credeam că este o pedeapsă. Să te văd cum crești treptat, să fiu martoră la iubirea pe care i-o porți mamei tale. Inima mi se rupea la gândul că eu nu am avut asemenea clipe împreună cu copilul meu, că am plecat prea devreme de lângă ea... dar apoi am realizat că nu este o pedeapsă, ci o binecuvântare. Să te privesc cum crești și să pot fi aproape de tine a fost un dar divin, pe chip îi înflorește un zâmbet firav.
