Suflet Pierdut

⚜ Dispariția ⚜

   Măresc pasul când ajung în dreptul străzii, zâmbind victorioasă când privirea-mi cade asupra ceasului inteligent de pe încheietura stângă. După o oră jumătate de alergat mă simt extraordinar de bine, deși trebuie să recunosc că alergatul de dimineață nu este activitatea mea preferată, însă alergatul pe plajă în timp ce soarele e sus pe cer este cu siguranță activitatea mea favorită.

    Privirea-mi cade câteva secunde asupra casei lui Enzo, iar un zâmbet involuntar îmi înflorește pe chip în timp ce-mi aduc aminte de seara trecută. Fir-ar! Băiatul ăsta o să mă înnebunească într-o bună zi. Aseară am zâmbit cât n-am făcut-o într-un an. În brațele sale orice lucru părea de zece ori mai frumos. Cât sunt cu el nu-mi pasă de locul în care ne aflăm nici de oamenii care ne înconjoară. Îmi pasă doar de el, de faptul că este acolo, cu mine și mă ține în brațe.

    Nici nu apuc bine să închid ușa de la intrare în urma mea că dau nas în nas cu mama ce vine grăbită din sufragerie. Îmi cercetează chipul agitată, și-mi dau seama imediat că ceva nu este bine.

    — Unde îți ții telefonul ăla?! mama vine grăbită în fața ușii, făcându-mă să o privesc neștiutoare.

    — În buzunar... Ce s-a întâmplat? privesc în sufragerie peste umărul ei, zărind mai multe persoane.

    — Maria s-a întâmplat. A dispărut. Mă rog, răpită, după spusele Lidiei, Dima mă lămurește din zbor, nepăsător.

    — Te aude! îl mustră, privindu-l cum intră în bucătărie.

    — Cum adică a dispărut?! Seara trecută a fost cu noi la cină. Când a avut timp să dispară?! șoptesc intrigată.

    — Nu știu, dar Lidia e distrusă. Se teme de ce e mai rău, mama oftează, privind spre sufragerie.

    Trec pe lângă mama și intru în sufragerie, ațintindu-mi privirea asupra Lidiei care are în brațe o cutie cu șervețele iar lângă ea, pe canapea, se află multe altele mototolite. Mă așez în stânga ei, simțind cum mi se rupe inima când îi citesc disperarea din privire.

    — A luat-o... I-a zis că va avea necazuri dacă nu se duce cu el... Lidia izbucnește din nou în plâns, incapabilă să vorbească.

    — Totul o să fie bine. O vom găsim. Cine a luat-o? o îmbrățișez cu putere, șoptindu-i împăciuitor.

    — Un băiat, cred că e iubitul ei. Nu știu. I-am mai auzit vorbind la telefon, însă aseară s-au certat. I-a spus că nu are de ales, că-i va răni familia dacă nu se duce cu el, iar ea a plecat. Mi-a lăsat un mesaj în care mi-a spus să nu o caut. Am încercat să o sun, dar are telefonul închis. Am un presentiment rău.

    — Va fi bine. A mai plecat și înainte, se va întoarce acasă. Nu te îngrijora! mă desprind din îmbrățișare pentru a-i privi chipul.

    — De data asta e diferit, simt că nu o să o mai văd niciodată, glasul i se frânge treptat.

    — O vei revedea, Lidia! Trebuie să fii puternică și să ai credință. Totul se va rezolva. Trebuie doar să ai încredere! mama o privește blând, cu ochii înlăcrimați.

    — Va fi bine, trebuie sa fie... Lidia pleacă capul, privindu-și telefonul. Mă așteaptă Carla. Nu știu cum să-i spun că sora ei a dispărut, pur și simplu nu știu cum!

   — S-a dus într-o vacanță de vis și-i va aduce cadouri extrem de frumoase când se va întoarce. Și o să-ți aducă și ție câte o carte de vizită din toate locurile pe care le-a vizitat. Bine? o privesc cu speranță în ochi în timp ce se ridică de pe canapea.

    — Să ai grijă de tine, Aiyana. Ești frumoasă și ai sufletul pur. Ei nu se uită la suflet, nu văd frumusețea lui, nu le pasă. Văd doar ceea ce îi atrage. Carla încă este mică, încă e ferită de răutatea lumii, dar tu ai crescut, nu mai ești văzută ca o copilă. Te rog, te implor, ai grijă cu ce prieteni te înconjori. Nu pot să mai pierd încă o fiică! mă strânge în brațe, plângând pe umărul meu.

    — Nu o să mă pierzi niciodată. Maria își va face apariția în curând. O să vezi.

    Se desprinde cu regret din îmbrățișare și-și șterge lacrimile. Rămân pe loc, privind cum se îndepărtează, condusă de părinții mei. Îmi șterg lacrimile și urc în camera mea, lipindu-mă câteva secunde de ușă.

    Închid ochii și trag aer în piept. Nu am fost în stare să îi spun, nu am avut cum să-i spun. Nu sunt în stare nici măcar să o spun în șoaptă. Nu am curaj să dau glas gândurilor mele, sentimentelor mele. Maria nu se va întoarce prea curând... Îmi mușc buzele, agățându-mă de un gând ce-mi străbate mintea.

    Îi conturez chipul până la cele mai mici detalii cu ochiul minții, încercând să creez o legătură cu ea. N-am nici cea mai mică idee dacă o să meargă, dar cel puțin trebuie să încerc. Chipul parcă-i vibrează în mintea mea, iar pentru o fracțiune de secundă îi văd chipul scăldat în lacrimi. Încerc să mă concentrez asupra încăperii în care se află, dar o durere cumplită îmi străbate tâmplele, forțându-mă să deschid ochii brusc. Încep să respir profund, iar inima-mi este învăluită de frică. La naiba, asta nu are cum să fie de bine!

    Mă ridic în picioare, trecându-mi disperată degetele prin păr, în încercarea de a mă calma. Îmi îndrept atenția asupra ușile de cristal, încercând să găsesc alinare, dar privirea-mi cade asupra unui obiect sclipitor așezat pe o carte de pe noptiera din stânga patului. Mă apropii curioasă și iau obiectul.

    Este o cutiuță din metal argintiu cu modele complicate, ce reprezintă niște liene cu frunze și spini care se încolăcesc una peste alta, dându-i cutiuței un aspect aparte. O deschid cu grijă și rămân mută de uimire când îmi dau seama ce se află în cutiuță. Scot inelul și-l analizez câteva clipe, curioasă.

    Îmi dau seama că nu e prima dată când văd inelul de argint. Realizez că l-am văzut pe inelarul unei fete, pe inelarul fetei cu părul de abanos, pe care o visez adesea.

    — Oh, nu... șoptesc, scăpând inelul ce scoate un zgomot înfundat când atinge parchetul.

Cuvinte: 1.096

🦋 Dedic capitolele cititorilor care au fost alături de mine și care au lăsat comentarii pozitive și drăguțe la cartea Suflet Pierdut când aceasta era publicată pe vechiul cont. 🦋