- De ce vrei să fumezi? întreabă brusc, privindu-mă în ochi.
- Fiindcă e o iluzie care funcționează pe moment. Îți păcălește creierul și te face să uiți pe pentru câteva clipe de toți și de toate. Iar eu... bănuiesc că am nevoie de asta în momentu...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Vântul adie lin, iar soarele se ascunde timid sub pătura norilor cenușii. Pe fundal se aude ciripitul păsărelelor care se fugăresc în zbor, poposind din când în când pe crengile bogate ale copacilor. Este o imagine de basm care mă aruncă în trecut. Îmi închipui că sunt lângă prunul bătrân care-și aruncă miile de flori pe chipul meu.
Zâmbesc, privind ghemotocul alb de blană pe care-l țin în poală. Mă privește cu ochii săi galbeni și lacomi, așteptând un pupic simbolic pe botic pentru a-și demonstra supremația. Tipic pentru Mozart. Doi ochișori albaștri îmi urmăresc fiecare mișcare din partea opusă, cerșind afecțiune și atenție. Safiraș miaună alintat, dorindu-și cu ardoare să-i ia locul tatălui său. Chicotesc, amuzându-mă teribil de cele două feline. Singura lor grijă este să-mi câștige inima....
Mă încrunt, revenind cu picioarele pe pământ. Totul este în ceață, iar chipul îmi este umed. Arunc o privire peste umăr când aud un țipăt de entuziasm, văzând-o pe Carla că se ridică de pe iarbă și o ia la fugă în casă. Îmi șterg grăbită lacrimile și-mi dreg glasul. Lidia apare în curtea interioară în câteva zeci de secunde, ținând-o pe Carla în brațe.
— Hei! o salut șoptit, apropiindu-mă pentru a-i oferi o îmbrățișare.
— Draga mea! mă strânge în brațe cu grijă să nu o lovim pe Carla ce-mi oferă un pupic dulce. Ești bine? mă privește o secundă îngrijorată.
— Da, sunt bine. Doar... am multe pe cap cu școala, schițez un zâmbet mecanic, încercând să fiu convingătoare.
— Înțeleg. Hai să bem un ceai în casă. S-a făcut destul de răcoare și se pare că Dima nu va ajunge prea curând.
— A spus că ajunge acum jumătate de oră, dar nu a ajuns, oftez în timp ce intru în casă, aruncându-mi ghiozdanul pe canapeaua din piele crem.
— Poate a uitat că ai școală mâine, Lidia ridică ușor din umeri.
— E luni, deci este imposibil să fi uitat. Cel mai probabil este cu prietenii lui... mă opresc brusc, pălind când chipul lui Enzo îmi apare în fața ochilor.
Clipesc des, iar imaginea distorsionată a chipului său dispare. Mă încrunt și-mi mut privirea asupra ceasului ce indică orele douăzeci și unu. Dima întârzie mult prea mult! Apuc telefonul, dorindu-mi să o sun pe mama, dar glasul Lidiei mă oprește.
— Ar trebui să rămâi aici în seara asta. Te voi duce eu dimineață la școală, Lidia-mi întinde o ceașcă de ceai în timp ce se așază lângă mine.
— Nu vreau să te deranjez, îi arunc un zâmbet firav.
— Nu mă deranjezi și o știi prea bine. Poate că așa o să-mi spui ce ai pe suflet, șoptește, pironindu-și privirea într-a mea. Ce s-a întâmplat, Aiyana? De cine fugi? își arcuiește sprâncenele întrebătoare, oftând grav.
