Aleasa (Volumul II)

Capitolul 46

- Hei! am fost trezita din starea mea de meditatii de vocea lui Dean. Esti bine? m-a intrebat cu o oarecare ingrijorare pe chip.

Am aprobat usor din cap fara a ma intoarce spre el, pentru ca nu aveam deloc chef de a vorbi. Credeam ca nu mai trecea ziua, iar cand am auzit clopotelul de sfarsit al orelor, imediat m-am trezit, iat tot felul de ganduri au inceput sa mi se succede prin minte. Adam a vazut oare mesajul meu? Daca da, de ce nu mi-a raspuns? Daca nu, ce a avut de facut de era atat de ocupat? Am inghitit in sec. Dar... Daca nu era numarul lui? Am inspirat adanc. Atunci, cine altcineva ar fi putut sa imi trimita mesajul acela? Eram sigura ca era de la el.

- Ai patit ceva? m-a intrebat acesta, readucandu-ma iarasi cu picioarele pe pamant. Ori de cate ori te-am vazut azi, erai mereu ingandurata sau nervoasa... mi-a spus, aproape alergand in spatele meu.

Paseam grabita spre iesirea din scoala. Nu voiam sa ma las prea mult asteptata, asa ca evitam orice m-ar putea retine din drum.

- N-am nimic. am raspuns sec, apoi mi-am strans buzele intr-o linie.

- Daca spui tu... a zis sarcastic.

Nu a insistat asupra faptului si ma bucuram de asta. Totusi, inca se mai tinea dupa mine si asta nu imi convenea. Nu voiam sa ma vada pe mine si pe Adam in situatia in care eram... Imi era teama ca Adam era inca suparat si nu ar fi fost prea binevenit acest lucru... Am inghitit in sec si am inceput sa merg si mai grabita. Adam... striga toata fiinta mea.

Speram din tot sufletul sa fie totul ok, dar aveam o senzatie ca nu va fi ceva bine. Nu stiam ce anume, dar senzatiile mele nu ma minteau niciodata. Pana in ultimul timp, cand am impresia mult prea des ca cineva ma priveste.

Tot fiind pe ganduri, nici nu am bagat de seama cand am iesit din scoala, iar eu m-am oprit brusc in loc. N... Nu... E... am ramas invinsa. Am simtit ca picioarele imi cedeaza. Adam nu era nicaieri. Inca e suparat... mi-a rasunat in minte. Azi dimineata avea ceva de facut si l-a trimis pe Todd sa ma ia, dar acum nu s-a mai obosit sa o faca...  Sigur mai este suparat... Mi s-a format un mare gol in piept.

- Nu a venit dupa tine baiatul acela? am auzit ca prin ceață vocea lui Dean.

Nici mie nu imi venea a crede. Am sperat toata ziua sa il vad, dar... nu... nu reuseam nicidecum sa inchei gandul.

- Nu. Avea altceva de facut. am mintit impasibila.

Ma simteam ca o stana de piatra, incapabila de a mai simti ceva. Priveam pierduta in gol in timp ce mii de ganduri mi se insiruiau prin minte.

Dupa cateva secunde in care eu doar ma faceam in fel si chip in sinea mea, am simtit ca o mana fierbinte m-a luat de antebrat si m-a indemnat sa merg. L-am urmat fara a ma trezi la realitate, apoi o voce joasa foarte cunoscuta mi-a spus incet:

- Hai, ca merg eu cu tine...

Nu asta era problema mea... Ma descurcam sa ma duc acasa si singura.... Voiam doar sa il vad pe Adam.... In jur de doua minute, am mers alaturi fara a ne vorbi, apoi am spus cu aceeasi impasibilitate:

- Nu e nevoie sa ma conduci acasa. Ma descurc.

Dean a ras ironic.

- Glumesti? mi-a zis de parca as fi spus cea mai mare prostie din viata mea. Nu o sa mai am prea curand sansa sa conduc un zombi pana acasa. a ras, dar, observand ca nu am intors nici o reactie, a continuat pe un ton ceva mai grav. Vorbeam serios. Cat timp esti cu mintea in alta lume, pot sa pariez ca te descurci doar sa ajungi sub rotile primei masini ce iti iese in cale.

Si avea dreptate. Chiar nu vedeam nimic din ce era in jurul meu. Eram o stana de piatra ce mergea doar condusa de el, pentru ca nu eram in stare nici sa ma gandesc la drum. Mi-am strans buzele intr-o linie dreapta, chinuindu-ma sa alung toate gandurile din minte, dar ma loveau cu si mai multa forta. Cred ca imi pierdeam echilibrul daca nu ma agatasem de bratul sau.