Încearcă să îmi reziști

20. Pereții De Sticlă

Rămaşi singuri, nu îndrăzniră să se mişte secunde bune, se strânseră în braţe până se obişnuiră cu ideea că sunt în viaţă.

— S-a terminat, îi şopti Ryan, iar ea aprobă din cap, muşcându-şi buza şi străduindu-se să nu izbucnească în plâns tocmai acum, după ce se ţinuse tare atâta timp. Toate cadavrele din jurul lor dispăruseră, în afară de sângele împroşcat pe pereţi.

Ryan o trase din braţele lui ca să o poată privi, apoi o sărută tandru şi calmant, reducându-i bătăile inimii speriate.

— Te iubesc, îi şopti pe buze, iar Sam nu avu nevoie de nimic mai mult să iasă din ceața fricii. Se agăţă de gâtul lui şi îl sărută cu sete, pentru prima dată pe deplin fericită că e al ei şi nimic nu o să îi mai stea în cale de acum înainte.

— Şi eu te iubesc, mai mult decât orice pe lume, Ryan Steward. Ţi-ai riscat viaţa şi ai ucis pentru mine, nu o să pot vreodată să îţi mulţumesc pentru asta.

Ryan o ridică în braţele lui şi îi zâmbi, ieşind din tunel şi urmând drumul înapoi spre ieşire.

— Mărită-te cu mine şi o să fie un început. Îi rânji el, iar Sam făcu ochii mari, apoi începu să râdă şi îl trase spre alt sărut, tachinându-l când nu îi răspunse direct, dar amândoi ştiu răspunsul.

Drumul spre ieşire i se păru mult mai scurt, fericirea şi uşurarea alungară totul; frica şi durerile crunte, chiar dacă abia reuşi să stea stabilă atunci când Ryan o puse din nou pe picioare.

Deși afară ninge şi e foarte frig, i se păru o binecuvântare pe lângă gerul cumplit din acele tuneluri. Respiră aerul curat, încă mai rămăsese o urmă de lumină şi fură surprinşi să găsească o mulţime de oameni aşteptându-i.

Henry şi Mark ieşiseră şi ei, iar acum au apărut şi Jenn și Andy, cu mai multe ATV-uri, alături de câțiva străini. Cu toţii sunt strânşi în jurul unui trup întins pe zăpadă, Ryan împietri după ce îl auzi gemând.

Toţi se întoarseră spre ei, iar Jenn veni în fugă spre Sam şi o strânse sufocant în braţe.

— Eşti bine? Eşti rănită? începu aceasta, dar Sam nu putu fi prea atentă să îi răspundă, imediat ce Ryan se puse în mişcare, îl urmă.

— Logan! Ryan se prăbuşi în genunchi lângă el, iar acesta gemu când îl văzu, parcă văitându-se că iar dă cu ochii de el.

— Ştiam eu că nu eşti mort când am văzut că nu apari să mă bântui. Glumi Logan, cu aceeaşi voce hârâită, dar încă în viaţă. Ryan se holbă la el, incapabil să articuleze cuvinte, doar îl prinse de mână şi îl strânse cu forţă. Rana de pe abdomenul lui arată chiar şi mai rău şi pare să nu mai aibă pigment în piele, se întoarse disperat spre ceilalţi, dar Mark îi puse mâna pe umăr.

— O să apară imediat un elicopter ce o să îl ia de aici. O să scape, Ryan, îţi promit.

Logan se îndoi şi îşi strânse ochii, iar prietenul său îl privi cu o fericire ce îi umplu sufletul.

— Numai zâmbi aşa, nemernicule. Nu scapi atât de uşor de mine. Ai fost aşa fericit că am murit, că nici nu mi-ai verificat pulsul. Ai început imediat să dansezi pe lângă cadavrul meu, nu-i aşa? se încruntă la el, iar Ryan râse de uşurare, neştiind cum să se exprime.

— Trebuia să mă gândesc că un nenorocit ca tine nu e aşa uşor de doborât. Logan se încruntă feroce la el, dar totul e doar o cacealma, ochii lor sunt cei care spun cât de mult ţin unul la altul.