Umbrele Nopții

Capitolul 5 - E doar în capul meu

„And if we can't stop the bleeding, we don't have to fix it, we don't have to stay" – It'll Be Okay, Shawn Mendes

        Diminețile par din ce în ce mai ușor de suportat, însă timpul continuă să stea parcă pe loc. Nu sunt împăcată cu ideea de a fi aici, nici pe departe, însă sunt împăcată cu ideea că Nathan nu e aici, că e departe de orașul ăsta nebun, lipsit de speranță. Că în fiecare zi e cu un pas mai aproape de adevăr, iar în curând vom cunoaște libertatea împreună.

Însă va trebui să mă aștepte.

Pe cât de mult îmi doresc să-i fiu alături în căutarea adevărului, știu că, în starea asta, nu-i voi fi decât o povară – fie că vrea sau nu să recunoască. Trebuie să mă pun pe picioare înainte de a mă gândi măcar la o altă înfruntare cu vampirii.

Dar ca să mă pot pune pe picioare, trebuie să mi se permită să încerc.

— Ți-am spus deja că nu voi merge.

Tonalitatea fermă din vocea lui Warren mă face să oftez.

Nu e cea mai plăcută companie, dar e singura de câteva zile.

După conversația care mi-a lăsat mai multe întrebări decât răspunsuri, mama a început să mă viziteze doar însoțită de medic. Nu știu dacă face asta pentru a evita redeschiderea subiectului sau pur și simplu pentru a evita deschiderea oricărui subiect care ar pune-o într-o postură inconfortabilă.

— E... a fost, tatăl tău. Sunt sigură că ar fi vrut să fii acolo, să-ți iei rămas bun de la el.

Warren stă tolănit pe fotoliul din cameră, ascuțindu-și katana care pare oricum gata să treacă prin os.

Nu pare nici pe departe interesat de argumentele mele, din contră. Indiferent ce-i zic, a luat deja decizia. Probabil singurul motiv pentru care îmi permite să mai vorbesc despre asta este că subiectul comemorării tatălui lui este singurul pe care îl putem aborda fără a ajunge la noi, sau faptul că amândoi suntem infectați.

— Mă asculți măcar? îi reproșez după câteva clipe, observând stupefiantă că nu are de gând să-mi răspundă.

— Da, Julie, te ascult. Nu sunt de acord, dar te ascult.

— Crezi că tatăl tău nu și-ar fi dorit ca unicul lui fiu să fie acolo?

Warren își îndeasă katana în teacă și o sprijină de marginea fotoliului. Se uită la mine, dar gândurile lui sunt departe. E prezent fizic, însă discuția asta e departe de el.

Ridică dezinteresat din umeri.

— În regulă, concluzionez. Atunci merg eu.

Îmi duc palmele pe saltea și mă străduiesc să mă ridic în șezut cu vârfurile degetelor, dar Warren e lângă mine în următorul moment, cu palmele pe umerii mei. Mă mobilizează rapid la pat când aplică presiune peste ei.

— Ți-ai ieșit din minți? îmi reproșează. Pe lângă faptul că riști să-ți dea mațele pe afară, nu cred că te va primi cineva cu brațele deschise! Nu ești întocmai binevenită în Warrenton, în caz că nu-ți aduci aminte.

— Nu am uitat, dar dacă e singura modalitate de a te convinge, o voi face!

— De ce naiba îți pasă? Prostia asta de comemorare e ultima ta grijă în momentul ăsta!

Are dreptate. Nu știu de ce îmi pasă. Domnul Clarke era pregătit să se descotorosescă de mine în acea seară. Însă asta nu șterge cu buretele ajutorul pe care mi l-a oferit când am ajuns prima dată în Warrenton și eram paralelă cu lumea.