Umbrele Nopții

Capitolul 8 - Apeluri trecute

„You did your best to do your worst, I got used to all the ways it hurt" – Break a Broken Heart, Andrew Lambrou

Julie

        Sprijinită într-un baston ortopedic, împing ușa din lemn care duce în încăperea care mi-a fost a doua casă în primele zile înapoi în Warrenton: sala de antrenament.

Știam că îl găsesc aici, puteam să aud muzica din capătul scărilor. Dar nu sunt sigură că el și-a dat încă seama de prezența mea.

Vizibil transpirat, cu feșe legate în jurul mâinilor, Warren lovește intensiv și la intervale mult prea scurte sacul de box. Durerea i se face auzită cu fiecare expirație zgomotoasă. Tricoul nu a rezistat prea mult pe el, e aruncat în nepăsare pe podea, dovada intensității antrenamentului lui.

Nu știu de cât timp e aici, dar judecând după picăturile de transpirație care i se scurg pe spate, aș spune că de câteva ore. Cu siguranță înainte ca eu să mă trezesc – iar la șapte dimineața deja mă chinuiam să mă ridic. Oare el a dormit?

Nu încerc să-i atrag atenția. Muzica la volum maxim oricum nu-mi oferă posibilitatea fără a mă apropia de el. Iar la cât de concentrat pare, nu m-ar surprinde dacă m-aș trezi cu o stângă dacă apar în spatele lui.

Mă așez pe băncuța de lângă ușă, lăsându-mi bastonul sprijinit de picior.

Nu credeam că-mi va fi vreodată dor de antrenamente, dar mobilitatea pe care o arată reușește să-mi trezească sentimente amestecate. Dar poate e vorba doar despre implicațiile antrenamentului. Libertate. Aș putea să ies pe ușă, știind că voi fi în regulă. Că nu depind de nimeni. Că îl pot căuta în sfârșit pe Nathan, să îl strâng în brațe și să-l asigur că sunt bine.

Aproape că-mi sare inima din piept când Warren se întoarce – probabil pentru a schimba melodia –, ceea ce-i oferă oportunitatea de a mă observa. Nu știu dacă îi ia două secunde să-și dea seama că sunt doar eu, dar pot să jur că pistolul pe care s-a repezit instinctiv să-l smulgă de pe perete avea gloanțe din lemn cu numele meu. Iar faptul l-a îndreptat ofensiv spre mine îmi confirmă teoria.

— La dracu'! exclamă, oprind rapid muzica cu cealaltă mână. Julie, tu nu ai deloc instincte de autoconservare?

— Sau ai tu prea multe! Dumnezeule, Warren! exclam, ducând-mi mâna pe piept. Cine credeai că era?

— Taică-meu, cine naiba crezi?

Așază pistolul înapoi pe perete, permițându-mi să răsuflu ușurată. Își trece mâna prin păr pentru a-și muta șuvițele umede de pe frunte, aplecându-se în același timp să-și ridice tricoul de pe podea.

— De cât timp ești aici?

— Eu ar trebui să te întreb asta, îmi răspunde reproșativ, ducându-și tricoul peste cap. Și când te-ai trezit?

— De curând. Tu ai dormit?

— Am fost în patrulă.

— Încă mai practici asta?

— Da, Julie, încă.

Îmi dau seama că dacă insist pe subiect, ne vom certa, așa că îl schimb rapid.

— Ai vorbit cu mama? Mi-a promis că azi nu-mi mai „uită" telefonul.

— L-a uitat și aseară?

— Bineînțeles.

Fără a sta pe gânduri, apucă de lângă boxă telefonul lui și se apropie de mine. Mi-l întinde. Îmi ridic confuză privirea într-a lui, încercând să-mi dau seama dacă glumește. E serios.