Capitolul 32 - Înapoi la viață

1.9K 247 24
                                    

Need a place to hide, but I can't find one near, wanna feel alive, outside I can't fight my fear" – Lovely, Billie Eilish and Khalid

           Warren se așază pe scaunul din fața Mirabelei, îndeajuns de aproape cât să-i poată vorbi chiar și în șoaptă, dar într-atât de departe încât ea să nu-l poată atinge. Mă alătur lui Nathan și mă rezem ușor de masa laterală. Îi prind mâna în palmele mele, sperând ca asta să-mi amelioreze din emoții. Dacă dăm greș, Mirabela chiar e pierdută...

I-am explicat lui Warren în prealabil ce are de făcut. Să-i vorbească despre amintirile lor comune, plăcute sau nu. Dar să o facă într-o manieră cât mai sensibilă. Chiar dacă nu îi pasă, să-i dea impresia Mirabelei că o face.

— La naiba, șuieră el, scuturându-și capul, am impresia că am înnebunit.

Spre deosebire de acum câteva zeci de minute, Mirabela e liniștită. Are un rânjet larg pe buze și îl privește intens pe Warren. Sângele lui atât de aproape probabil îi trezește o stare de bine. O calmează. Când eu sunt aproape de ea, e agitată. Un alt motiv să cred că Warren e cheia.

— Mirabela, începe Warren să spună, ridicându-și privirea într-a ei. Amândoi știm cât de patetic e asta, nu-i așa? Eu, ajutându-te pe tine. Îmi datorezi douăzeci de dolari, pentru că ai zis că ziua asta nu va veni niciodată, își afișează un zâmbet în colțul buzelor, începând să-și plimbe mâinile pe lungimea coapselor.

E agitat.

— I-ai dat sânge Mirabelei? îl întreb pe Nathan în șoaptă.

— Înainte să veniți.

Expir ușurată și îmi sprijin capul pe brațul lui. E mai calm decât mine. Nu știu dacă este sub impresia că nu are ce să meargă rău sau doar refuză să-și dea frâu liber emoțiile pentru a nu-și pierde controlul, dar reușește încă o dată să mă surprindă.

— Îți amintești când m-ai ajutat prima dată? Warren continuă să-i vorbească, dând dovadă de aptitudini de actorie. Eram în școala primară.

Mirabela îl ascultă pasivă, având privirea ațintită asupra venei de la gâtul lui.

— Îmi era frică să vorbesc cu alți copii, îi mărturisește. Stăteam întotdeauna singur la masă și disprețuiam din toată inima când alți copii încercau să-mi vorbească, pentru că știam că nu vor să-mi fie prieteni. Pe atunci, trăiam prin jocuri video. În lumea virtuală, nimeni nu mă putea răni, nimeni nu-mi putea fura prânzul, nimeni nu mă putea încuia în debara, nimeni nu-mi putea arunca cărțile la gunoi. Adoram asta.

Iau o gură de aer, strângându-mi buzele.

Warrenton are o singură școală. Una publică. Toți copiii mergeau acolo – și probabil acum că s-au redeschis granițele, merg din nou. Nu îmi amintesc prea multe de când eram înscrisă, dar știu cât de cruzi puteau fi unii copii în pauze, chiar la vârste atât de fragede.

Nu mi-am făcut niciodată griji în privința faptului că ar putea să se ia de mine, probabil ăsta era singurul avantaj în a-l avea pe tata ca părinte. Tuturor le era frică de bărbatul în costum care venea cu mașina scumpă și îi certa pe cei care îndrăzneau să-i atingă fetița. Nu-mi era permis să-mi fac prieteni, dar nu mă deranja. Aveam cărți care să-mi țină companie.

Dar experiența lui Warren a fost diferită.

Experiența lui Nathan cu siguranță a fost diferită.

— Băiatul acela gras și prietenii lui urâți, îți amintești de ei? Mereu se luau de mine în parcul din spatele școlii.

Mirabela își înclină capul într-o parte, mutându-și privirea de la venă, la ochii lui.

Umbrele NopțiiWhere stories live. Discover now