Umbrele Nopții

Capitolul 11 - Conturarea destinului

„Dacă vrei să-mi zici cum este inima unui om, nu-mi spune ce citeşte, spune-mi ce reciteşte." – François Mauriac

        După ce termin antrenamentele, mă îndrept spre mașina parcată în fața casei domnului Clarke. Într-o oră trebuie să ajung la magazinul de manga pentru a mă întâlni cu Nathan. Totuși, înainte de asta, vreau să trec pe acasă pentru a face un duș și a-mi schimba hainele – ceea ce înseamnă că sunt pe fugă. Problema e că universul nu e niciodată de partea mea.

        Când îmi duc mâna pe portieră, observ că mașina lui Warren parchează la câțiva metri de mine. Înjur în minte și deschid portiera în grabă, depunând tot efortul pentru a mă preface că nu l-am văzut. Însă nu apuc să urc în mașină, căci îl aud strigându-mă din spate.

        Întorcându-mă, îl văd deja în fața mea.

        — Hei, murmur pe un ton care, în mintea mea, părea relaxat.

        — Gata cu antrenamentele, prințesă?

        Încuviințez tăcută.

        Ochii încep să se i se plimbe de-a lungul meu, afișându-și un zâmbet ce-i lasă la vedere cele două gropițe din obraji. Spre deosebire de el, care arată ca scos din cutie, eu arăt jalnic la ora asta. După orele de antrenament, nici nu mă așteptam la altceva. Dar nu comentează nimic.

        Își scoate un pachet de țigări din buzunar și își aprinde una între degete, întinzându-l apoi spre mine.

        — Dorești?

        — Nu fumez.

        — Serios? surprinderea din voce îi este evidentă. Să nu-mi spui că nu ai încercat niciodată.

        — Nu am simțit nevoia.

        Își rotește ochii.

        — Nu trebuie să simți nevoia, Julie. Este o modalitate de a te detașa de realitate, asemenea cititului, jocurilor video sau chiar sexului, spune, ridicând din umeri înainte de a-și duce pachetul înapoi în buzunar. Iar în orașul acesta, profiți de orice ți se oferă.

       Îmi strâng buzele, evitând să-i comentez. Știu că oricum nu-l pot mulțumi.

        Trage un fum din țigară și îl suflă într-o parte, dar vântul mi-l aduce în față. Depun tot efortul pentru a nu începe să tușesc. Spre ușurarea mea, observă asta și începe să sufle fumul în partea opusă.

        — Spune-mi, preia din nou cuvântul, te-ai mai gândit la propunerea mea?

        Inspir adânc, adunându-mi tot curajul pentru a-i răspunde.

        — Warren, știu că ai impresia că tatăl tău nu este un antrenor bun, bănuiesc că asta se datorează morții mamei tale, însă ceea ce i s-a întâmplat ei, nu a fost vina lui. Tatăl tău mă poate învăța să lupt, dar în felul lui.

        — De unde știi tu ce i s-a întâmplat mamei? trage un alt fum din țigară, timp în care privirea i se întunecă.

        Țigara aceea nu prea îl ajută să rămână relaxat acum.

        — Tatăl tău mi-a zis.

        — Și ce ți-a zis, mai exact?

        — Că a învățat-o să lupte cu arcul, iar vampirii au omorât-o în noapte, când nu-l avea la ea, îi răspund, deși mi se pare puțin cam dubioasă întrebarea lui din moment ce adevărul este doar unul.