Umbrele Nopții

Capitolul 19 - Păcatul sărutului

„Te-am sărutat şi-n moarte te-am pierdut. Să pier acum, murind într-un sărut!” – William Shakespeare

          Nu vreau să mai iubesc. Nu vreau să mă mai pun în situația de a pierde persoana a cărui prezență a devenit o necesitate în viața mea. Asta îmi repetam în minte încă din ziua în care am părăsit Warrenton-ul. Când sufletul mi-a fost rupt în mii de bucățele. Chiar dacă poteca este decorată cu amintiri frumoase, ajunsesem la concluzia că iubirea nu poate conduce decât într-un singur loc: suferința.

Dar atunci de ce nu-l pot respinge pe Nathan?

De ce sunt incapabilă să asociez sărutul pe care îl împărtășim cu suferința ce va urma?

De ce simpla sa atingere mă îndeamnă să-mi abandonez convingerile?

Sunt prada sărutului ce m-a detașat de realitate, incapabilă să privesc dincolo de aici și acum. Din motive neînțelese, tânjesc la ideea ca acest moment să nu ia sfârșit, să se prelungească până la eternitate.

Dar realitatea, crudă și nemiloasă, intervine.

Când Nathan se retrage din sărut, nici nu îndrăznesc să îmi deschid ochii. E încă aproape, îi simt prezența. Cunoscându-l, îmi pot doar imagina cum îmi cercetează fața, căutând o reacție din partea mea, fie ea de orice fel, iar faptul că nu găsește nimic îi induce o stare de neliniște.

— Jules...? soptește după câteva clipe, retrăgându-și ușor degetele de pe obrajii mei.

Sunt conștientă de necesitatea de a reacționa, de ce îmi pare imposibil s-o fac?

Îmi umezesc buzele, simțind încă gustul mirabil al buzelor sale. Greșesc când încerc să-mi protejez sufletul din a fi rupt în bucățele încă o dată?

Nathan nu e Warren, dar îmi e teamă că într-o zi va dispărea și el din viața mea, lăsându-mă să-mi alin rănile de una singură. Este inevitabil, eu nu voi rămâne veșnic tânără, el da.

Când reușesc să-mi adun forțele necesare pentru a-mi deschide ochii, privirile ni se întâlnesc. Probabil nu durează mai mult de o clipă până să-și mute capul într-o parte, dar judecând după bătăile inimii mele, o infinitate.

— Nu știu ce m-a apucat... nu trebuia să... credeam că... începe să se bâlbâie, chinuindu-se să lege o frază care deja și-a pierdut sensul.

Nu-l lăsa să creadă că a fost o greșeală, Julie!

— Nathan... îndrăznesc să-i rostesc numele, următoarele mele cuvinte risipindu-se în momentul în care teama intervine. Warren... îmi pare atât de rău, îmi schimb ideea discursului inițial, judecându-mă de una singură pentru că nu am fost capabilă să-i mărturisesc ce am simțit în momentul în care m-a sărutat.

— Warren? vocea i se frânge când face un pas în spate, mărind distanța dintre noi. Pentru ce îți pare rău, Julie?

— A aflat că trăiești.

Un zâmbet palid îi apare în colțul buzelor.

— Pentru asta îți pare rău? Știam că o va face. Mi-am asumat asta în momentul în care m-am lăsat descoperit de Mirabela. Unde e Warren acum?