Umbrele Nopții

Capitolul 2 - Există limite până și-n sex

„I wish I could unmiss you, reverse the time so I could unmeet you, it would've made it so much easier" – Unmiss You, Clara Mae

WARREN

          Îmi sprijin umărul de tocul ușii, străduindu-mă să-mi mențin expresia impasibilă când îmi înclin capul într-o parte. Privirea îmi alunecă de la ventilația mecanică, la ecranul care afișează ritmul cardiac, apoi la cel care expune ritmul respirator, oprindu-se, după alte câteva aparate, asupra perfuziei abia înlocuite. Fiecare dispozitiv din cameră joacă un rol diferit, însă toate servesc unui singur scop: o mențin pe Julie în viață.

Îmi încrucișez brațele, inspirând adânc înainte de a-mi ridica ochii spre chipu-i mai palid ca niciodată.

În urmă cu doar câteva luni, obișnuiam s-o privesc cum doarme când eram neliniștit. Să-i zâmbesc când își deschidea ochii. Să-i aranjez firele de păr care întotdeauna îi cădeau peste față când se trezea. Acum număr zilele până acel aparat va înceta să mai bipăie intermitent.

Poate moartea nu e o pedeapsă atât de rea. Până la urmă, e prețul pe care mi l-am asumat când am decis să lupt împotriva umbrelor nopții. E prețul pe care toți locuitorii Warrenton-ului l-au acceptat. Toți, în afară de ei. Familia Waldgreave. De unul singur a fost nevoie să supraviețuiască pentru a-mi putea spulbera fiecare bucățică de fericire. Unul singur, față de care Julie are o atracție inexplicabilă.

Nathan.

Simt cum o mână își face loc pe umărul meu, masându-mi-l ușor cu degetele. Inspir, antincipând despre cine e vorba înainte ca măcar să mă întorc spre ea. Urăsc când ignoră ce-i zic, indiferent cât de bine întemeiate îi sunt motivele – și Lena tinde s-o facă tot mai des.

— Credeam că ți-am spus că Richard trebuie să treacă pe aici, zic printre dinți, străduindu-mă să-mi mențin temperamentul flegmatic.

— Și?

Își sprijină umărul de partea opusă a tocului de ușă, privindu-mă cu un zâmbet straniu de natural pe buze. Nu-mi dau seama dacă o face pentru că mi-a ignorat în mod voluntar cererea de a nu trece azi pe aici, ori fiindcă o vede pe Julie chinuindu-se între viață și moarte.

— Știi bine că nu-l încântă ideea ca Julie să aibă și alți vizitatori.

— Când o să mă intereseze, te anunț, argumentează, ducându-și mâinile în buzunarele pantalonilor largi.

De când Kalista a hotărât că relația lor a ajuns la final, Lena s-a aruncat în același obicei toxic pe care îl practicam și eu: protejarea orașului. Indiferent de riscuri. Indiferent cine e rănit în proces. Nu mai e aceeași, însă nu o pot judeca prea mult pentru asta. Și eu m-am schimbat. Într-atât de mult, încât îmi vine greu să mă recunosc când mă privesc în oglindă.

Deosebirea e că eu am trecut prin mai multe căcaturi decât o simplă despărțire. Am avut motive să mă schimb. Ea doar își dramatizează situația.

— Ai crede că după ce a fost înjunghiată de tine, ar fi trebuit să-și fi dat duhul de mult, comentează, cu privirea ațintită asupra lui Julie. Dar, cine știe, poate tehnicile tale de luptă au cam ruginit, adaugă, dar deoarece nu obține nicio reacție din partea mea, continuă să-mi vorbească: Ai putea totuși să o deconectezi de la aparate. Ți-ai păstra reputația și--

— Încetează, o întrerup, căci nici măcar nu sunt interesat să aflu ce baliverne îi mai trec prin minte.

— Haide, Warren, uită-te la ea! E o legumă! De unde știi că nu asta își dorește, hm?