Umbrele Nopții

Capitolul 28 - Purtată de val

„It's up to you, and it's up to me, no one can say what we get to be. So why don't we rewrite the stars?" – Rewrite the Stars,  Zac Efron & Zendaya

          Mirosul înțepător al spitalului e incredibil de deranjant. Dezinfectantul și sângele nu sunt o combinație plăcută, de aceea mă văd nevoită să strâmb din nas de fiecare dată când inspir. Dacă mie mi se pare copleșitor, nici nu-mi închipui cum i s-ar părea lui Nathan. Pe lângă faptul că e sensibil la mirosul de sânge, simte totul mai intens. A decis să mă aștepte afară până când Warren este internat, iar având în vedere circumstanțele, mă bucur că nu m-a însoțit.

După ce semnez ultima foaie, trecându-i numele tatălui lui Warren la contacte urgente, îi zâmbesc asistentei și mă îndrept direct spre ieșire. Din momentul acesta, Warren nu mai e responsabilitatea mea. Am încercat să descriu cât de bine am putut ceea ce i s-a întâmplat, iar deși asistentele m-au crezut pe cuvânt, au părut surprinse să audă că a avut loc o luptă în noapte între oameni și vampiri. De când granițele s-au redeschis, luptele sunt o adevărată raritate în Warrenton, conform celor spuse de ele.

Glonțul i-a ieșit din umăr, așa că nu a reprezentat o amenințare, singurul motiv pentru care Warren și-a pierdut conștiința este că s-a lovit ulterior la coloană. Dar va supraviețui, iar cu puțin noroc – iar, cunoscându-l pe Warren, pot spune că are parte de tot norocul din univers – recuperarea nu va dura decât o săptămână, poate două.

În drum spre ieșirea din spital, îmi cumpăr o cafea, căci anticipez faptul că nu voi avea parte de prea mult somn în noaptea asta. Nathan mă așteaptă sprijinit de mașină, privind spre adolescenții ce traversează pe trotuarul din fața spitalului și râd mult prea zgomotos. Îmi sesizează rapid prezența, așa că își mută atenția de la ei, la mine.

— Ești bine? îl întreb, sorbind o gură din cafea.

— Discutabil, murmură, îndemnându-mă să mă urc în mașină când îmi deschide portiera.

Mă urmează înăuntru, așezându-se pe locul șoferului. Inspirând adânc, își sprijină capul de banchetă și își închide ochii, rămânând așa câteva clipe înainte de a își întoarce capul spre mine. Știu că e fizic imposibil ca Nathan să fie obosit, dar așa pare. Extenuat – de parcă ar fi fost supus unor exerciții intense în ultimele zile.

— Cum se simte Warren?

— Are câteva răni serioase, dar mi s-a spus că ar trebui să se recupereze complet în câteva săptămâni, îl informez, lăsându-mi cafeaua în suportul pentru pahare înainte de a schimb subiectul. Nathan, ce s-a întâmplat în ultimele două zile? Am încercat să te sun de nenumărate ori...

— Știu, dar mi-a murit bateria ieri, își strânge buzele într-o linie dreaptă, ridicând din umeri. Eram în drum spre casa ta când am văzut lupta cu dintre oameni și vampiri. Aș minți dacă aș spune că am fost surprins să te văd acolo, Julie, ai un talent extraordinar în a te pune singură în pericol.

Pufnesc amuzată, luând o altă gură de cafea.

Nici măcar nu pot să-l contrazic, căci mi s-a demonstrat de nenumărate ori că așa este.

— Ai ajuns până la capătul tunelului?

Aprobă, pornind motorul mașinii.