Umbrele Nopții

Capitolul 12 - Peste noapte

„Slăbiciunea e totdeauna o greşeală, pentru că poate naște totdeauna o primejdie." – Paul Fefal

        Zilele trec cu o rapiditate de speriat în Warrenton, însă situația rămâne neschimbată. Oamenii se aventurează noapte de noapte pe străzi, încercând să omoare creaturile care au schimbat micul oraș liniștit într-un scenariu scos din filmele de groază. Nu au prea mult noroc, însă nici nu renunță.

       Primii fulgi de zăpadă au început să-și facă apariția încă de noaptea trecută. De pe pervazul ferestrei, pot vedea micile pete albe așternute pe gazon. În condiții normale, un peisaj de vis, dar cum mă pot bucura de el în contextul de față?

         Îmi trec ușor degetele peste paginile uneia dintre cărțile oferite de Nathan, reflectând asupra unui pasaj: Nu ai posibilitatea să alegi dacă să fii rănit în această lume, dar ai un cuvânt de spus legat de cine te rănește¹.

        Îmi amintesc cât de drag îmi era acest citat prima dată când am dat peste el, căci sunt de exact aceeași părere. Deși nu putem evita durerea, putem decide pe cine primim în viața noastră și dacă merită cu adevărat să suferim pentru ei.

        Nu apuc să reflect prea mult asupra ideii, căci ușa camerei mele se deschide, lăsând-o pe mama la iveală. Știu de ce a venit, mi-a spus încă de azi-dimineață planul pentru seara asta. Totuși, nu mă încântă câtuși de puțin, de aceea nici nu m-am grăbit să cobor la parter.

        — Julie, haide! Plecăm.

        Părinții mei patrulează împreună în noaptea asta, așa că eu și Kyle trebuie să rămânem la familia Clarke peste noapte. Problema e că și David participă în patrulă, însă Warren, nu. Din câte mi-a zis mama, casa lor este printre cele mai sigure din oraș, așa că decizia de a ne trimite acolo nu a fost supusă unei dezbateri amănunțite.

        Încuviințând, îmi așez o bucățică de hârtie în carte, apoi sar de pe pervazul geamului și-mi apuc rucsacul de pe pat. La parter, Kyle și părinții noștri discută ceva. Mama și tata par echipați de patrulă, cu arme și haine groase, în timp ce Kyle are doar un ghiozdan pe spate și e îmbrăcat în haine comode. Jeanși și geacă subțire.

        — În regulă, murmură tata de cum mă vede coborând scările. Cred că putem pleca. Julie, tu ești gata?

        — Pe cât de gata se poate, îi răspund.

        Ieșind din casă, Kyle fuge direct spre mașina mea. E încă lumină, așa că entuziasmul lui nu îi deranjează pe părinții noștri. Îl prind imediat din urmă și mă așez la volan, ascultând total dezinteresată ultimele in­dicații ale părinților.

        — Warren știe ce face, îmi spune mama din dreptul ferestrei. Ascultați-l, bine?

        Nu am de gând să mă contrazic cu ea, așa că doar încuviințez și pornesc mașina. Drumul până la casa familiei Clarke este de zece minute cu mașina, așa că avem să ajungem rapid. Pe tot parcursul, Kyle e preocupat să-mi povestească despre ultimul manga pe care l-a citit. Deși îl ascult, nu înțeleg prea multe.

        Încă prefer cărțile fără imagini.

        Când, în sfârșit, ajungem în fața casei lui David, bat de două ori în ușă. Kyle, în dreptul meu, se joacă cu o frunză abia culeasă.

        — Ușa e descuiată! îi auzim vocea lui Warren din casă.

        Mă surprinde că nu a venit să ne întâmpine, dar nu mă încumet și intru înăuntru. De cum pășesc în living, care e prima încăpere a casei, realizez de ce nu a făcut-o.