Umbrele Nopții

Capitolul 4 - Un coșmar și o scrisoare

„Pentru a nu-i fi urât nopţii, am lăsat un vis de dragoste, aprins.”
– Octavian Lupascu

Julie

          Priveam. Simțeam. Inspiram. Era cât se poate de real. Priveam spre pajiștea înverzită din fața mea, a cărei culoare vie era în contrast cu nuanța de gri a cerului. Probabil urma să plouă, dar eram atât de fericită, încât nici nu mă gândeam să-i propun să ne adăpostim undeva. Eram acolo, iar el era cu mine, în prezentul nostru. Departe de civilizație. Îi simțeam brațele în jurul taliei mele, avea buzele lipite de umărul meu și îmi șoptea cât de mult mă iubește. Și eu îl iubeam. Dumnezeule, îl iubeam orbește! Îi inspiram parfumul și mă încăpățânam să-l mai expir, pentru că eram egoistă cu privire la orice aspect ce-l viza.

— Noi nu avem sfârșit, Julie.

Și îl credeam, pentru că era al meu, iar eu eram a lui. Nu-mi puteam vedea viața fără el.

— Jules!

Ieșind de printre copaci, Nathan începuse să alerge spre noi, doar că părea mai tulburat ca niciodată.

Eram confuză.

Mi-am întors capul spre cel din spatele meu pentru a-i vedea reacția, dar chipul îi era lipsit de expresie. Îmi strânse cu mai multă forță talia, urcând cu săruturile pe gât. Îl auzeam pe Nathan strigându-mă, îi simțeam teama din voce, iar până ce Warren nu și-a fixat privirea într-a mea, nu am înțeles de ce.

Avea ochii roșii.

Am tresărit, căci mi-a zâmbind mișelește.

Am încercat să mă eliberez din strânsoarea sa, căci un set de colți i-au ieșit din gingii.

Am țipat, căci și i-a înfipt în gâtul meu fără nicio remușcare.

Iar Nathan m-a strigat pe nume.

Apoi m-am trezit.

Coșmarul, căci nu-l pot numi altfel, m-a frământat toată ziua. Acela nu mai era Warren al meu, nu mai era băiatul de care mă îndrăgostisem odată, era o simplă carcasă ce mă ademenise cu vorbe dulci și mă condusese spre pierzanie. Iar Nathan știa. A încercat să mă avertizeze, dar nu l-am înțeles până nu am văzut cu ochii mei. Au trecut două luni de când nu i-am mai văzut pe niciunul dintre ei, dar gândurile mele refuză să le depășească amintirea, în ciuda eforturilor mele. E vorba de iubire? Poate, căci Warren a avut grijă să mă facă prizoniera propriei inimi.

— Amice, prinde!

Mă întorc, surprinsă să-l văd pe Sam aruncând spre mine cu o pungă de chipsuri. În zadar mă smucesc s-o prind, deoarece trece pe lângă mine și se oprește pe podea. Bine că nu e niciun angajat prin preajmă, altfel ne-am fi ales cu o predică pe cinste.

— Amintește-mi, te rog, să nu te iau niciodată în echipa mea dacă vom juca vreodată baschet.

— Notat, zic, ridicând punga pentru a o așeza în coșul de cumpărături.

Produse semipreparate și dulciuri. Datorită abilităților noastre extraordinare în ale gătitului, asta e tot ce avem în coș. După ce plătim, ne întoarcem la mașina lui Sam – vechea mașină a tatălui său, de fapt, deoarece nu a avut destui bani să-și cumpere una nouă după ce eu am dispărut cu a sa – și aruncăm cele două pungi de cumpărături pe banchetele din spate.

Drumul spre apartament este însoțit de insistențele lui Sam de a-l însoți la petrecerea de sfârșit de an universitar, deoarece nu vrea să invite altă fată ce ar putea interpreta că invitația reprezintă începutul unei povești de iubire ca în filme.