Capitolul 26 - O privire în trecut

2K 252 44
                                    

„There's a world far beyond my eyes, hidden deep in the darkest night" – A Bible Of Mermaid Pictures, Sofia Kalberg

          Când toată lumea îți întoarce spatele, familia este singura dispusă să te primească în căldura brațelor sale și și să-ți ofere consolare. Nu m-am îndoit niciodată de aceste vorbe, dar pentru mine, familia nu înseamnă legăturile de sânge. Poate că modul în care am crescut are un rol în toate astea, dar nu sunt – sau, cel puțin, nu mai sunt – dependentă sentimental față de părinții mei.

Nu-mi doresc să-și piardă viața și cu siguranță aș reacționa impulsiv dacă aș afla vreodată că sunt în pericol, dar nu simt nevoia de a mă refugia în brațele lor atunci când sunt la pământ.

„Lasă prostiile și adună-te", acestea ar fi cuvintele tatei dacă aș îndrăzni vreodată să-i vorbesc despre sentimente. Pentru el, dacă ești în viață, ești bine. Viziunea aceasta nu s-a schimbat pe parcursul anilor, cu atât mai puțin de când Warrenton-ul a fost invadat. Așa m-a crescut, la asta consideră el că se rezumă familia, tocmai de aceea nu aș putea apela vreodată la el pentru consolare.

Dar mama e diferită. Pentru ea, familia înseamnă mai mult decât a ne asigura de bunăstarea fizică reciprocă, dar nu pot să mă deschid față de ea, nu după atâția ani în care am învățat să nu o fac. Probabil ăsta este și motivul pentru care, spre deosebire de tata, nu este furioasă pe mine, ci dezamăgită. Fiecare cuvânt pe care mi l-a adresat de când am pășit peste prag poartă urmele dezamăgirii pe care o simte.

Are dreptul să fie supărată, am lăsat-o să creadă că am murit și nici măcar acum, când m-am întors în oraș, nu am încercat să o contactez, dar decizia de a lăsa Warrenton-ul în urmă a fost una dintre cele mai bune pe care le-am luat vreodată, iar dacă nu înțelege asta, înseamnă că am avut dreptate în privința ei – nu știe ce e mai bine pentru mine.

O privesc cum se plimbă agitată prin bucătărie, ținându-și telefonul la ureche pentru a vorbi cu tata. Tonul grav pe care îl folosește îmi dă fiori pe șira spinării, căci subiectul e același de cel puțin cinci minute – tunelul de sub casa familiei Waldgreave.

Nu pot desluși ce spune tata, dar din vorbele mamei îmi dau seama că încă nu au organizat patrula în tunel, ceea ce e o adevărată ușurare. Dacă Nathan e încă acolo, trebuie să aștepte lăsarea serii pentru a putea ieși.

— Ai să stai acolo toată ziua? mă întreabă mama, întrerupând brusc apelul telefonic.

Îmi ridic privirea spre ea, încuviințând printr-un gest al capului. M-am așezat pe podea deoarece e singura variantă prin care pot ajunge la priza ce-mi alimentează bateria telefonului. Nathan m-ar putea suna din clipă-n clipă, așa că nu-mi permit să-mi las telefonul de izbeliște. Nu m-ar surprinde dacă nu l-aș mai găsi.

Nu am primit niciun semn din partea lui de când i-am scris azi dimineață, ceea ce-mi amplifică starea de anxietate. Vreau doar să știu dacă e bine, dar nici măcar nu-mi răspunde la apeluri.

Cum pot să nu mă gândesc doar la ce e mai rău?

— Aștept să mi se încarce bateria, îi răspund.

— Trebuie să te sune cineva?

Ridic din umeri.

— Contează?

— Depinde. Despre cine vorbim?

— Blond, înalt, ochi albaștri, trebuie să-l știi, doar ai contribuit la moartea familiei lui.

Mama inspiră adânc și se îndreaptă spre ieșirea din bucătărie. Îmi ridic o sprânceană, surprinsă de reacția ei. Reproșul meu pare s-o fi tulburat, deși nu înțeleg de ce. Warren a fost în stare să se convingă pe sine că nu e responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat, sunt sigură că și mama a reușit să-și dezvolte acest sentiment. Până la urmă, de ce să-și încarce conștiința cu moartea unor oameni nevinovați când poate să-și spună că le-a oferit o alternativă?

Umbrele NopțiiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum